Nicoleta şi Elena m-au întrebat la ultima întâlnire de pregătire pentru examenul de Bacalaureat dacă sunt cunoscute femei care să se fi remarcat în filosofie. "Măi, femeile şi-au câştigat drepturile relativ recent, abia prin anii '60 au început să se emancipeze (şi să le folosească în reclame la țigări cei de la Virginia slim, expresie a mişcărilor de eliberare feminină). Apoi mi-am amintit de Diotima lui Socrate, de la care spunea el în Symposion că a învățat taina Erosului, legenda naşterii sale, ea fiind mai în vârstă şi originară din Mantinea (Mantiké = gr. nebunie, inspirație). Şi mi-am amintit şi de Simone de Beauvoir, de relația ei cu Sartre, de mişcările stângii şaptezeciste, etc. Acum îmi amintesc şi de regina Cristina a Suediei cu care Descartes avusese intense schimburi de scrisori când se afla pe front. Mai mult nu am putut spune. Ştiința, arta şi filosofia se pare că sunt mai patriarhale decât literatura, teologia sau chiar istoria, unde s-au remarcat ceva mai mult femeile.
Dar s-ar putea ca Germania şi Grecia să dea naştere lui Eros? Dacă Germania şi Grecia se iubesc de fapt? Diotima lui Socrate, marea sacerdotesă a templului lui Apollo, povestea că Eros a fost fiul Peniei (al sărăciei, al penuriei) şi al lui Poros (bogăția, prosperitatea), că ea a ramas grea într-o noapte când colindând pe la casele unde se dădeau banchete l-a prins amețit de ambrozie şi nectar pe Poros. Grecii de azi, socialişti convinşi, înglodați în datorii, apar în ochii lumii drept nişte hedonişti nechibzuiți, în timp ce germanii sunt un model de rigoare morală ultraliberală. Acestea sunt clişee, Grecia e frumoasă pentru că e întreținută de oameni harnici şi ospitalieri, după cum şi Germania e impresionantă şi face respectată Europa în lume prin temeinicia lucrurilor pe care le construieşte. Diferența o face probabil numai clasa politică, cea care s-ar putea să nu fie întotdeauna expresia fidelă a societății, eşantionul ei reprezentativ. Eu aşa am cunoscut aceste două țări cu oamenii şi instituțiile lor, celelalte pot fi clișee, stereotipuri.
În secolul al XVII-lea, Galilei propunea ca în chestiuni pentru care ştiința nu are explicații clare, biserica să se poată exprima, iar Kant venea un secol mai târziu cu exigența ca privitor la temele unde limitele intelectului nu permit cunoașterea să fie lăsat loc speranței şi credinței. Mi se pare şi de bun simț aşa, de vreme ce ştiința nu explică totul şi ea suferă schimbări de paradigmă la perioade lungi de timp - cel puțin în ordinea ei discursiv explicativă dacă în cazul mijloacelor tehnic-aplicative inovațiile sunt şi mai rapide -, cum a fost cazul mecanicii newtoniene şi al fizicii relativiste în ştiințele naturii care, deşi nu se exclud reciproc, îşi limitează totuşi aria de aplicabilitate - una rămânând la nivelul macrocorpurilor terestre, iar cealaltă la nivelul particulelor elementare sau al mişcărilor cosmice;
- Un citat interesant din naturalistul Maxwell: "Fiecare ființă există pe baza unui anumit tip de rutină; micile ritualuri ale acelei rutine sunt reperele, hotarele siguranței, zidurile liniştitoare care exclud un horror vacui; astfel, în specia noastră, după o furtună a spiritului în care reperele par să fi fost măturate, un om va încerca în întunericul mental să dibuiască zidurile, să se asigure că sunt tot acolo unde erau - un gest necesar, căci zidurile sunt înălțate tot de el, fără o realitate universală" (Ring of Bright Water);
- Această femeie, Miruna-Violeta, e o femeie în toată puterea cuvântului, dar cu preocupări adolescentine: se uită la filme de groază şi cred că e urmărită de scene bizare din "Fifty Shades of Grey" (film pe care după ce am vizionat un trial i-am spus că n-am de gând să-l văd integral din două motive: personajul sadic se numeşte Christian - deci e asociat numelui "creştin" din limba engleză - şi, în plus, nu cred la fel ca Emil Cioran că a iubi înseamnă a suferi, las masochiştilor înțelesul ăsta); glumim şi povestim despre lume, tachinându-ne, iar în fiecare zi din ultima vreme aduce cu ea câte o surpriză vestimentară; pentru că e înaltă şi sexy, trasă prin inel şi cu picioarele până în gât, mă lasă nelămurit la fiecare apariție. Ține la ideea de mister feminin, mi-a spus-o de câteva ori când încercam să-i fac profilul, s-o prind în concepte văzând-o alunecoasă, folosindu-mi toate cunoştințele de psihologie şi experiența în comunicarea cu oamenii; asta o fi înțeles şi Lucian Blaga prin "mister"?;
- Luna trecută predam lecția "Sofismele" la o clasă de a IX-a şi pentru a-şi mări media cineva trebuia să identifice eroarea de argumentare din afirmația: "Este o ființă rațională pentru că este om". Corect ar fi fost: "E om pentru că este o ființă rațională". "Omul este singura ființă rațională recunoscută, adaug. Asta nu înseamnă că alte ființe nu comunică sau nu au rudimente de viață psihică, dar dacă animalele sunt domesticite sau dresate, omul se educă". Mai în glumă, mai în serios, cineva din sală mi-a replicat că şi omul se dresează, ba chiar că are un câine mai educat decât oamenii, pentru că face sluj când îi cere. Acum serios, am ajuns la concluzia că până şi libertatea se învață în cazul unora care nu țin cont de ea şi că în lume sunt forțe care se opun permanent acesteia, datoria oamenilor care gândesc şi decid liber cu privire la soarta lor fiind aceea de a-i învăța şi pe alții cum s-o facă, creîndu-şi în jur un fel de oaze într-un deşert de constrângeri sau mici arii protejate de libertate.
Şi o variantă reuşită de la Eurovisonul italian din 1958 a piesei "Volare" :)
Mă bufneşte râsul când aud ce îi spune un puşti cu o lopățică albastră fratelui său mai mic: "Andrei, am găsit relicve, am găsit antichități!". Presa tocmai anunțase săptămânile trecute descoperirea unei amfore în largul mării. Apoi, fără să prind ideea, îl apostrofează: "Andrei, fii mai responsabil!". Un adevărat Big Brother. Plaja e curată, nisipul fin, apa caldă si calmă. Probabil că toate elementele acestea ale naturii sunt de când lumea la fel si vor fi la fel de frumoase - trecutul, prezentul şi viitorul coexistă în firele acelea de nisip aşa cum spațiul şi timpul desemnau pentru Kant intuiții a priori ale sensibilității, ordini ale coexistenței obiectelor şi ale succesiunii evenimentelor. Oare cum făceau plajă anticii, or fi avut şezlonguri, umbrele de soare, beach-baruri? :);
- Uneori suntem făloşi până la ridicol. La o ştire despre descoperirea osemintelor unui om de Neanderthal pe teritoriul României, fără să priceapă sarcasmul, un naiv țanțoş de la noi comenta pe o pagină de internet străină că el e neam cu Dracula şi cum a luptat Vlad Țepeş să apere creştinătatea de islamizare, etc etc. Un clişeu care, asociat cu alt clişeu, nu face decât rău prin percepția de barbari care ni s-a creat şi care astfel e întreținută, iar noi din orgoliu şi mândrie că suntem menționați propagandistic undeva, ne pierdem simțul critic. De altfel, istoric e şi complicat să fii o țară iubită când te numeşti România, iar atâtea popoare au fost stăpânite de romani, deci numele dă frisoane, după cum şi să ai litoral la Marea Neagră (joc de cuvinte, Black Sea - Black See) în condițiile rasismului de toate felurile care întunecă mințile în cele patru zări (citeam zilele trecute în cartea unui englez, "Duşmanii societății" de Paul Johnson, despre un personaj bizar care ajunsese rasist în ambele direcții: ura deopotrivă populațiile de culoare, negrii, ca şi pe cele caucaziene, blonzii cu ochii albaştri, nu e stupid? Platon ar fi spus că "e firesc un copil să se ferească de întuneric, dar e trist când un adult se fereşte de lumină" :). Greu se ajunge la înţelepciune. Asta e încă o dovadă că lumea e construită pe un sofism de limbaj şi că oamenii trebuie să fie foarte atenți când dau nume persoanelor, acțiunilor, lucrurilor, locurilor. Copiilor mei le voi da tot nume cu rădăcini latine, asta ştiu sigur;
- Mă gândeam, dar m-am răzgândit, să urc pe blog, separat, un text intitulat "Estetica şperțului în birocrația estică" şi care arată aşa:
Există o anumită eleganță şi discreție în actul dării şi luării şpăgii specific balcanică pe care manieriştii, aceşti esteți ai relațiilor interumane ar găsi-o chiar de înaltă clasă, aristocrată. Delicatețea fandărilor halatului unui medic prost salarizat, a anteriului unui preot care trebuie să cultive în sufletele nevoiaşe sămânța carității, a degetelor tremurânde ale profesorului, polițistului, naşului din tren, funcționarului de la primărie sau afaceristului oneros venit după vreun contract facil cu statul sau pentru vreo autorizație pentru construcții ridicate ilegal şi care trebuie să dosească plicuri sau bancnote prin mişcări măiastre ca de jiu-jitsu, această delicatețe deci merită cunoscută ca o formă aparte de conştiință a omului care se pliază în unele societăți pe ideea de succes în viață sau de viață aşa cum este ea;
- Descartes era un optimist convins, el credea că rațiunea este cea mai democratică însuşire umană, fiind egal distribuită între noi. Dar eu cred că alta e adevărata trăsătură comună: nesimțirea, tupeul sau impostura de a susține că "ceea ce nu este este şi că ceea ce este nu este", ori de a susține că "ceea ce este separat este unit şi ceea ce este unit este separat". Până şi după criteriul acesta aristotelic al veridicității reiese că falsitatea e a doua noastră natură. Primul act de raționare al ființei umane de la apariția ei şi până azi - îndată ce a cunoscut un adevăr - se pare că a fost acela de a-l obnubila, de a-l masca. Apoi de a-l folosi la nevoie, după ce l-a ținut la dospit. Iar superioritatea omului de azi - şi totodată rateul său deplin - constă în capacitatea de a se comporta față de cineva "ca şi cum" ar avea dreptate în timp ce toate evidențele îl contrazic;
- Unii înțeleg riscul în afaceri nu ca incertitudine a evoluției pieței, ci ca neşansă de a fi prins când faci evaziune fiscală, dai mită, etc. Totuşi, e o diferență mare între mituirea unui funcționar al statului şi o investiție proastă. Cea dintâi atrage răspunderea penală, iar abia a doua ține cu adevărat de riscul în afaceri. Totuşi, să fim optimişti, optimismul ajută mediul de afaceri, dar şi oamenii în general. Sau, cum scria pe tricoul roşu al unei doamne care-şi plimba copilul mic prin fața blocului când am venit azi de la plajă: "Carpe that fucking diem!" (şi eu care tocmai postasem pe Twitter zilele trecute varianta scurtă: "Carpe diem!" :); pe Facebook am început să pun doar poze, altfel cine ştie ce mai iese dacă postez citate, opinii, melodii sau alte chestii care mi se par interesante;
- Două lucruri am reținut dintr-o înregistrare audio a conferinței ținute la radio în perioada interbelică de Nicolae Iorga şi pe care o ascultam lunile trecute, "Ce este o națiune?": "Să nu ne înduşmănim" şi "Tinerii nu înțeleg îndeajuns că țara nu trebuie părăsită";
- Si totuşi, mi-am amintit zilele trecute un joc ciudat din adolescență: când traversam Canalul înot din oraş până în tabăra Năvodari, parcă luându-mă după filme sau după istorioarele pe care le aflasem despre cei care traversaseră Dunărea înot pentru a scăpa din lagărul socialist, îmi puneam îmbrăcămintea şi încălțările într-o pungă pe care o luam cu mine până pe malul celălalt. Oare aş fi rezistat adult fiind sub cenzura ceauşistă? Nu cred :);
- "Voi, cei crescuți la malul mării, sunteți făcuți pentru filosofie: aveți mereu înaintea ochilor infinitul, nemărginirea", ne spunea în primul an de facultate un profesor de la Iaşi, specializat în filosofia lui Descartes. Dar probabil că acelaşi lucru l-ar fi spus şi Nietzsche despre hiperboreenii săi când privea trecând printre crestele munților norii de la Sils Maria. Sentimentul acesta l-am avut într-a XI-a, când am fost în expediția din Carpați şi am ajuns la cabana de pe vârful Omu. Infinitul are verticala şi orizontala sa, iar la plajă el înseamnă comuniunea cerului cu marea într-o linie acvaplană din care dimineața se naşte soarele: orizontul.
-Mulțimile umane şi indivizii din care sunt alcătuite conştientizează în general că există o categorie de privilegiați în societate care îi conduce formând birocrația sau establishment-ul. Totodată, reacțiile mai ales critice față de politicieni sunt expresia convingerii multora că accesul la resurse şi succesul în viață vin pe alte căi decât cele declarate oficial. Însă dacă expunerea la critici, născociri sau chiar linşaje mediatice reprezintă pentru un politician riscul pe care şi-l asumă în afaceri un antreprenor, atunci beneficiile pe care şi le atrage după o campanie câştigată sunt considerate legitime de către acesta, ba chiar drept o recompensă pentru rezistența de care a dat dovadă. Se ştie că opinia publică reprezentată de mass-media şi social-media poate fi de o ferocitate fără margini, cel mai adesea comportându-se ca un procuror cu politicianul. Ar trebui să avem compasiune?
- Pentru că Mirunei îi place mult frappè-ul, i-am născocit câteva rânduri:
Topping-ul din frappe-ul tău
Pe care m-ai rugat vineri la terasa din parc să-l încerc
Avea acelaşi gust cu al bluzei pe care ai purtat-o azi la serviciu,
Acelaşi cu al brațului şi al gâtului tău
Dulce-aromat, aşteptând să se topească încet,
Învăluit de mişcările circulare pe care le faci cu paie-linguriță
În pahar
Tocmai aflai că gustul savuros/delicios al proteinelor
Poartă numele "umami"
Probabil de la vreun strigăt
De satisfacție al tău
Te-am întrebat când ai să vii într-o zi îmbrăcată într-o ie uşoară de vară
Ca să aibă şi ochii plăceri gustative ca înaintea tortului
Pe care l-ai vrut când te-am întrebat ce să-ți aduc bun
La următoarea întâlnire
Cei mai cunoscuţi teoreticieni ai neîncrederii în filosofie sunt Freud, Nietzsche şi Marx, dar la ei pot fi adăugaţi în linia marxismului şi Foucault, Chomsky sau Baudrillard. Orice teorie, pentru a fi ştiinţifică, tinde să devină exhaustivă, adică enunţurile sale să fie necesare şi universale - după exigenţa kantiană că "există atâta ştiinţă câtă matematică" -, pentru a putea fi reluate de orice viitor cercetător ca o trusă de scule care se comportă la fel în orice situaţie şi cu rezultate asemănătoare, previzibile. Or, dacă în lumea ştiinţelor exacte sau a ştiinţelor naturii acest lucru este posibil (ca în enunţul "7+5=12", în legea atracţiei universale sau în faptul că planetele au traiectorii eliptice şi nu circulare, aceste adevăruri putând fi oricând repetate şi confirmate), în ştiinţele culturii sau ale spiritului adevărurile sunt mai puţin categorice, iar enunţurile lor trebuie luate cum grano salis, cu o doză de interpretare, pentru că viaţa spiritului însuşi - al unui om sau al unei familii, comunităţi, societăţi, etc - scapă adesea conceptualizărilor. De aceea, după criteriul popperian al ştiinţificităţii, mai degrabă testul falsificabilitaţii deosebeşte ştiinţa de pseudoştiinţă, ideologie sau de alte forme de convingeri.
De pildă, freudismul suspectează orice discurs - artistic, politic, religios, etc. - de manifestare libidinală mascată şi creează iluzia unei cauzalităţi aproape mecanice între pictor şi părintele de sex opus, între politician şi personalul din staff sau între predicator şi enoriaşe. Ca şi cum n-ai putea să prinzi în forme şi culori calde un apus la malul mării sau dintre munţi fără o suprainterpretare frustrare-defulare a copilăriei fericite sau nefericite, să ai un discurs public fără a te gândi că îţi cucereşti o nouă amantă sau vreo pildă din altar pentru a-ţi critica prin ricoşeu superiorii ierarhici. Câteodată lucrurile sunt chiar ceea ce sunt şi apar cum sunt, ar spune şi un fenomenolog care-l urmează pe Husserl, iar tocmai pentru că spiritul omenesc nu e supus aceloraşi legi ca materia din care suntem alcătuiţi, libertatea de la acesta vine. Au fost şi determinişti care au spus că dacă într-o dimineaţă Mozart ar fi băut cafea în loc de ceai, muzica simfonică ar fi evoluat altfel (unii îi spun "muzică clasică", dar Mozart e preclasic, de aceea e de preferat să se spună "muzică simfonică", pentru că are o arie semantică mai vastă).
Nietzsche ar vedea în muzica lui Wagner doar propensiunea voinţei de putere a spiritului unui aristocrat, în discursul politicienilor dorinţa de a se impune, iar în predici voinţa de a-şi exercita puterea tagma teologilor asupra restului societăţii, stăpânind conştiinţele individuale şi reducându-le pe acestea prin ritualuri şi limbaj la o conştiinţă colectivă mai uşor folosit. Or, muzică poţi asculta fără pretenţii megalomane şi când călătoreşti la serviciu, când ieşi la o terasă ori când dai cu aspiratorul prin casă, actele acestea cotidiene nu au încărcătură ideologică. La fel, unii politicieni chiar au proiecte şi sunt dedicaţi promisiunilor pe care le-au făcut celor pe care îi reprezintă - de aceea istoria ne aminteşte ce a făcut fiecare pe unde a condus; iar să asculţi o slujbă din când în când, mai ales dacă te afli într-un oraş unde se află catedrale, muzee sau mănăstiri cu o arhitectură care încântă simţul estetic, asta nu înseamnă că ai voinţă de supunere a altora. Atât nazismul, cât şi comunismul au fost ideologii atee şi chiar au tins la îndepărtarea religiei de oameni pentru a-i lua locul.
Marx a procedat cel mai reducţionist şi asta le-a sucit minţile oamenilor cel mai mult. Dacă Nietzsche tinde să fie mai mult un estet, Marx a devenit etician. Pentru că orice om se raportează la ceilalţi, el trage concluzii comune şi la care imediat aderă mulţi, cum e la noi zicala: "Bogatul nu crede săracului, sătulul flămândului şi sănătosul bolnavului". Asfel de clişee sau locuri comune au avut efect dintotdeauna şi vor avea întotdeauna. În locul hazardului că unii s-au născut din familii bogate, sătule şi sănătoase ni se inculcă ideea că acestea sunt vinovate de existenţa familiilor sărace, flămânde şi bolnave.
Prin Foucault, Chomsky şi Baudrillard s-a cultivat în ultimii şaptezeci de ani occidentali o conştiinţă a culpei care a înlocuit discursul urii. Dacă Nietzsche sau Spengler au fost acuzaţi de comentatori că deplâng edulcorarea valorilor, acel Untergang des Abendlandes unde cultura şi-a găsit sfârşitul în civilizaţie şi confortul fără proiect, marxiştii amintiţi consideră societatea fie un azil opresiv, o închisoare mai mare unde prejudecăţile "normalilor" clasei de mijloc familişti tradiţionali condamnă devianţii, marginalii sau neîncadraţii într-o categorie, fie o victimă a economiei de piaţă şi a societăţii de consum. După cum se vede, marxismul a beneficiat de un puternic lobby în ultimul secol şi cred că la el se referea Robert Nisbet când prezenta cartea lui Paul Johnson, Duşmanii societăţii: "Societatea" din titlu este societatea occidentală - mai exact, societatea capitalistă, liberal-democrată, a clasei de mijloc - care a trebuit de la bun început să se apere de "duşmanii" ei... identificaţi adesea în chip strălucit şi întotdeauna clar şi pertinent. Aceşti duşmani îi includ pe fanaticii ecologişti, filozofi, cercetători din domeniul ştiinţelor sociale, artişti, romancieri şi dramaturgi, profesori din universităţi şi şcoli, precum şi pe cei de acasă ori din Lumea a Treia inspiraţi de minţi ca Herbert Marcuse şi Frantz Fanon". Adică tot oamenii deştepţi din afirmaţia lui Chomsky: "Oamenii destepți distrug planeta" şi pe care o criticam eu pe blog într-o postare din lunile trecute când scriam că de fapt oamenii proşti fac mult rău planetei şi altor oameni? Când la mineriade sunt chemaţi de marxişti să facă ordine cu bâtele unii care muncesc în subteran şi care urăsc intelectualii sau clasa de mijloc, asta face bine planetei? României nu i-a făcut deloc bine asta în ultimul sfert de veac. Problema ecologică există, dar s-au găsit mijloace mai civilizate de sesizare şi de rezolvare a ei. Contradicţia vine din faptul că unii o consideră o temă a stângii, în timp ce tot stânga politică susţine tehnologiile poluante din minerit şi pe cei pe care îi consideră exploataţi de patroni.
- Meșterii de la firma care ne-a schimbat ușile și tablele de scris în liceu cu unele noi din termopan și ecologice, "Arabesque", au pus la ușa din cancelarie un prag "anti-furt" (explicația conducerii la mirarea mea pur filosofică :)) de vreo 15-20 de centimetri. Probabil că se amuză de fiecare dată când le văd împiedicându-se pe colegele cu tocuri sau pe oamenii care au probleme cu ligamentele, cu articulațiile, pe cineva mai grăbit ca mine, mai sportiv sau mai în vârstă cu vreo artrită, bursită, etc. Câte mitocănii comunistoide, nu? Asta o fi tot vreo formă de ură față de intelectuali, cine știe? Tehnici interesante, nu?
- Pentru că e week-end, mi-am amintit de o dimineaţă frumoasă de Aprilie, când am coborât luna trecută, într-o sâmbătă pe la ora 10, să cumpăr ceva de la un magazin din cartier şi străzile erau liniştite, iar numai maşinile parcate păreau singurul indiciu că oraşul e locuit. Cum era înainte de Paşti, majoritatea magazinelor erau închise, aşa că mi-am prelungit plimbarea până la un non-stop aflat la câteva străzi distanţă. Când şi când, mai vedeam câte o persoană: o doamnă platinată între două vârste trecând impasibilă şi foarte verticală într-un costum de trening către terenul de sport de la liceu, ceea ce m-a făcut s-o admir; o alta ceva mai tânără tot în trening cu fata ei de mână, un părinte ceva mai corpolent într-un fâş roşu mergea lângă un copil foarte mic pe mijlocul străzii printre blocuri fără teama de maşini, ştiind probabil că lumea doarme după chefurile de cu o seară înainte. Dimineaţa aceea mi-a amintit de o seară cu trafic redus când aşteptam autobuzul către casă într-o staţie din oraşul Ovidiu şi numai o fântână arteziană din parcul aflat în apropiere dădea cu apa ei neîntrerupt semne de viaţă, la o oră când strada era de obicei plină de maşini şi trotuarele de oameni. Unii consideră suprapopularea un factor de stres mai mare pentru planetă decât lipsa hranei, dar poate că toate acestea nu sunt decât alte şi alte idei din inventarul fricilor noastre moderne.
"Bizară atitudine a lui Kant, omul moral care a refuzat să contribuie cu bani pentru a fi ajutat un vecin căruia îi luase casa foc", îmi spune cineva. Dar altcineva i-ar putea replica: tocmai faptul că nu a reacționat din înclinație, condus de milă sau pentru onoruri, i-a salvat doctrina raționalistă, deontologică, întemeiată pe datorie (şi pe o "apropriere detaşatoare" cum i-ar fi spus Gadamer, astfel încât situația să fie corect evaluată, dar nu care să îndemne la inacțiune prin amânare sau prin suspiciune distantă şi tergiversare). El însuşi scria în "Critica rațiunii practice" că nu este morală acțiunea instinctivă sau pentru măgulirea orgoliului, ci numai aceea din datorie. Aşa cum n-ar fi deontologic, rațional ca pompierii să stârnească incendii, medicii boli, profesorii ignoranță sau polițiştii infracțiuni, conducătorii nesupunere civică, etc. Acum fantazez, dar poate că cetățenii din Königsberg, amuzați sau sătui să-şi potrivească ceasurile după cum ieşea Kant la plimbare, s-au hotărât într-o zi să-i pună la încercare convingerile şi au înscenat un incendiu. Or, Kant şi-a dat seama că ei nu l-au tratat ca pe un scop în sine, drept ființă rațională față de care avem datoria să n-o considerăm doar un mijloc pentru scopurile noastre sordide, deci morala datoriei a fost salvată, faptul în sine putând fi o provocare. Poate doar dacă ar fi scăpat de sub control farsa şi actorii săi n-ar mai fi putut urma scenariul, iar Kant n-ar fi acționat ştiind că de atunci totul este hazard, doctrina lui n-ar fi avut nici relevanță practică ori pragmatică;
- Ieri, într-un spațiu comercial din City Mall unde până anul trecut era librăria Diverta, se afla un magazin cu articole sportive cu o reclamă de mari dimensiuni: "There will always be haters". Hodoronc-tronc, ce treabă aveau iubirea şi ura în acel context? Eu eram cu Miruna, care îşi căuta o pereche de pantofi sport roz, pentru că albaştri are deja :);
- Berea Heineken are un logo ciudat pe care îl văd când trec maşinile fimei în drumurile mele: o stea roşie în cinci colțuri cu mesajul : "Heineken Lager Beer. Premium Quality". În limba română arată şi sună ciudat, a "lagăr socialist" :));
- Michel de Montaigne spunea că nu vede vreo deosebire între plăceri: a te plimba sau a mânca ceva bun, a citi sau a asculta o melodie preferată - toate acestea sunt echivalente valoric. Aşadar plăcerea cercetătorului în ştiințele naturii poate fi la fel de intensă ca o noapte petrecută cu o femeie frumoasă, corect? Şi-atunci de ce să le disprețuim pe unele în favoarea altora? Într-o zi, m-am surprins savurând un interviu dintr-o carte despre tranziția României din ultimii 25 de ani şi zâmbind. Uneori zâmbeşti când întâlneşti o idee ca înaintea unei femei de toată splendoarea. Aşa te surprinde inteligența estetică a vieții când dă naştere unor ființe umane superbe, la fel cum gândurile cuiva pot să genereze în mintea altcuiva o plăcere estetică prin sprinteneala, creativitatea sau adevărul lor spus cu stil. Chiar şi un adevăr istoric poate să capete pentru mintea omului studios anvergura hedonistă a îndrăgostirii.
Parlamentul European de la Strasbourg, acest Colosseum construit de Vespasian pentru amuzamentul oferit cetățenilor de luptele dintre sclavii lumii noi ce se pretind ingenui, a devenit arena pe care se joacă în aceste zile tragicomedia gladiatorilor noștri de la Palatul Parlamentului şi Palatul Victoria, cu participarea Palatului Cotroceni. Ce de palate, roluri, funcții sau aleşi care se apără unii pe alții de legi, nu? Pe unii i-am ales chiar noi să ne reprezinte, ba chiar de când am drept de vot i-am ales pe rând la diferite sufragii pe Isarescu, Băsescu, Ponta şi anul trecut pe Iohannis - de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta politică -, deci pot să mă consider împăcat. Dan Puric spunea odată, interpretânu-l în felul său pe Nietzsche: "Să-i apărăm pe cei puternici de cei slabi. Puternici în credință", accentua el. Iar popoarele au mereu înțelepciunea să dea puterea de a conduce cui o cere cu ardoare pentru a vedea ce va face cu ea, în aşteptarea că va face şi pentru ele ceva bun. Dar, aşa cum scria la intrarea în Infernul lui Dante: "Per me si va ne la città dolente"; durerea cetățenilor e că mirajul sinecurilor îi face pe pretendenții lor să arate aidoma unor drogați care au gustat şi ei pentru o vreme vreo funcție de şef de scară, directoraș în vreo instituție publică sau vedetă celebră în cartierul ei, apoi trăind întreaga viață melancolia clipelor când au avut ilegitim şi cu maximă incompetență soarta altora în mâini. Cineva îmi spunea ieri la telefon că visează la ziua când alegătorii vor trece la un boicot masiv pentru a-i delegitima pe cei care îi umilesc între alegeri, însă eu încă nu m-am dezis de paradigma sau poate de iluzia participării şi mai cred că lucrurile se pot îndrepta. Cine a fost mai avantajat până acum, eu cu optimismul sau cealaltă persoană cu cinismul? Bineînțeles că persoana cealaltă;
- Îmi amintesc mereu de o frumoasă colegă de limba engleză, cunoscută cu 13 ani în urmă. Într-o zi, când se stârnise în cancelarie o avalanşă de reproşuri la adresa elevilor de atunci, ea s-a oprit din mâncat un sandvis, apoi ne-a spus: "Ia lăsați copiii în pace, ce tot aveți cu ei?". Cam acelaşi raport îl au politicienii corupți cu majoritatea cetățenilor: le creează probleme pentru a se uita de ale lor. Bineînțeles că Dana lucrează acum în SUA sau altundeva prin Europa, a fost angajată translator anul următor, poate în locuri unde şcoala îşi îndeplineşte corect rolul în societate. Ura omului contemporan e o reacție față de fricile care i s-au livrat de-a lungul timpului. Frica e şi ea un rezultat al prostiei, al ignoranței bine dirijate. Iată de ce iubesc eu femeile care sunt libere de frici, pentru că dispun de mai puțină ură decât altele.
Şi o melodie de succes din copilăria mea. Uneori am impresia că muzica și fotbalul din anii '90 nu au egal :).
Circula pe internet în anii trecuți o memă cu imprimeul de pe un tricou: "Nu fura, guvernul nu acceptă concurența!", ea fiind un joc de cuvinte pe marginea ideii că dilema în economie rămâne mereu aceeaşi: guvernul sau piața? Văd însă că e aşa o concurență la noi între stat şi privat care să-şi bată joc mai mult de cetățeni încât nu te mai miri de ce oamenii sunt blazați. Dacă firmele private din transportul public de călători nu îşi înnoiesc parcul auto, îți poți spune fie că banii de pe bilete nu sunt contabilizați, fie nu le convine să-şi strice maşinile noi pe drumurile județene şi naționale vechi. Şi noi ce vină avem? Că nu tăcem şi mai avem îndrăzneala să votăm, să-i schimbăm pe hoți între ei? Pentru că mecanismul furtului persistă şi mereu alții se inițiază în a-l prelua; iar noi se consideră că trăim pentru a plăti, ca o turmă ce trebuie mulsă; legitimitatea noastră existențială în asta constă când orice altă aspirație a fost golită de sens;
- M-am tuns luna trecută, după douăzeci de ani de rockereală cu plete, iar frizerița parcă ara cu tractorul, aşa de aiurea m-a tuns, iar la un moment dat a vrut să îmi lase un smoc de păr să -mi atârne pe frunte. N-am înjurat-o decât în gând. Dacă ai prea mult bun simț, te fraieresc uşor ăştia, dar şi dacă te enervezi prea tare sunt pregătiți să te declare asocial. M-am tuns numărul 1 -"periuță" - şi când am vrut eu, aşa cum am vrut; în curând mă voi tunde chel, însă la o altă frizerie;
- "Cu cât trăirea este mai acută, cu atât exprimarea ei este mai puțin articulată" (Harold Pinter) - întâlnesc acest citat în cartea "Duşmanii societății" de Paul Johnson şi încerc să-i surprind latura contradictorie. Asta înseamnă că un discurs e cu atât mai lipsit de trăire cu cât e mai articulat, mai coerent? Poate în arta nonfigurativă, suprarealistă doar, pentru că restul tipurilor discursive - științific, filosofic sau teologal necesită coerență şi exprimare articulată;
- Ca şi actorul de pantomimă Dan Puric, cel de comedie Ioan Gyuri-Pascu trece în ultimii ani printr-o conversiune spirituală aparte. L-am văzut ieri câteva minute la postul tv al Patriarhiei, Trinitas, iar din câte mi-am dat seama, omul manifesta toate simptomele apropierii delirului mistic. Ba chiar părea să-i fie un pic jenă pentru arta ridiculizării pe care o au umoriştii și pe care a practicat-o cu talent în ultimul sfert de veac. La extrema cealaltă e Florin Călinescu, care dintr-un studio de la Realitatea Tv practica discursiv scabrosul extrem zilele trecute la adresa politicienilor. Ambii, spun ei, sunt mari consumatori de mass-media şi de social-media: primul spune că se uită mult la tv, deşi spune că nu are cont de Facebook, iar celălalt stă mult pe Facebook. În izolare şi autoizolare, sistemul nervos al ființei umane produce modificarea stărilor de conştiință, poate că asta s-a întâmplat. Ceea ce nu reuşiseră comuniştii cu foştii deținuți politici la inchisorile Piteşti şi Aiud, când Corneliu Copsu ieşea după 13 ani de izolare totală aureolat de suferință, reuşim singuri astăzi autoalimentându-ne iluzia omniscienței. Or, cel mai uşor sunt de manipulat optimiştii, aceştia devin lipsiți de apărare înaintea propunerilor manipulatorilor, gândirea critică fiindu-le redusă, deci de optimism au toți nevoie. Ce diferență este între optimismul bazat pe situații reale și cel venit din autoamăgire sau chiar din suferință?
- Am văzut un documentar unde aceste două specii subacvatice, creveta şi guvidul, conviețuiau într-un adăpost din adâncul oceanului. Instinctiv, fiecare făcea câte ceva util pentru cealaltă. Nouă, oamenilor, celelalte forme de viață din univers - vegetale sau animale - ar putea să ne fie recunoscătoare pentru ceva, dacă ar ieşi din tăcerea sau din limbajul nearticulat al instinctelor? Întreb asta pentru că m-am plictisit să tot întâlnesc reproşuri la adresa ființei umane că nu respectă mediul înconjurător şi celelalte 30 de mii de specii de viețuitoare alături de care traieşte pe planeta albastră - Pământ. Nu tot oamenii le îngrijesc habitatul în rezervațiile naturale?
- Glume de social-media: la o fotografie cu biblioteca somptuoasă a Universității Oxford, pe care majoritatea privitorilor o admiră, cineva comentează pe Facebook: "dar are wifi gratuit mai bun decât 3G"? (But does it have free wifi that performs better than 3G? :)
- O inițiativă frumoasă are tot pe Facebook o tipă din străinătate care postează pe paginile unde lumea se ceartă pe diverse teme - politice mai ales - mereu acelaşi comentariu: "Dragă cititorule, probabil că ai multe motive să fii supărat pentru viața ta, dar încearcă să vii cu ceva frumos când comentezi pe internet". Frumos din partea ei, nu? Dar şi naiv, pentru că nu înțelege cât de greu ajung unii să-şi însuşească arta urii cu măiestrie şi cât de utili sunt ei oricărei conduceri. Pe mine mesajul ei m-a cucerit oricum. Aşa ştiu şi eu că este Occidentul, aşa l-am cunoscut cu oamenii lui obişnuiți și țin la această latură a sa :)
P.S: Adaug şi un clip de prezentare a oraşului meu, probabil comandat pentru internet și tv de către edili; ceea ce-i bine, un pic de PR nu strică, poate așa termină lucrările de infrastructură și muncitorii care le-au început în ultimii ani. A, iar amfora care scriam lunile trecute că s-a ițit la marginea oraşului e de fapt un peşte gigantic din metal. Aparențele înșală pe oricine.
