Marii maeştri ai neîncrederii şi câteva contra-exemple la teoriile lor. Plus despre liniştea unei dimineţi de Mai.

Cei mai cunoscuţi teoreticieni ai neîncrederii în filosofie sunt Freud, Nietzsche şi Marx, dar la ei pot fi adăugaţi în linia marxismului şi Foucault, Chomsky sau Baudrillard. Orice teorie, pentru a fi ştiinţifică, tinde să devină exhaustivă, adică enunţurile sale să fie necesare şi universale - după exigenţa kantiană că "există atâta ştiinţă câtă matematică" -, pentru a putea fi reluate de orice viitor cercetător ca o trusă de scule care se comportă la fel în orice situaţie şi cu rezultate asemănătoare, previzibile. Or, dacă în lumea ştiinţelor exacte sau a ştiinţelor naturii acest lucru este posibil (ca în enunţul "7+5=12", în legea atracţiei universale sau în faptul că planetele au traiectorii eliptice şi nu circulare, aceste adevăruri putând fi oricând repetate şi confirmate), în ştiinţele culturii sau ale spiritului adevărurile sunt mai puţin categorice, iar enunţurile lor trebuie luate cum grano salis, cu o doză de interpretare, pentru că viaţa spiritului însuşi - al unui om sau al unei familii, comunităţi, societăţi, etc - scapă adesea conceptualizărilor. De aceea, după criteriul popperian al ştiinţificităţii, mai degrabă testul falsificabilitaţii deosebeşte ştiinţa de pseudoştiinţă, ideologie sau de alte forme de convingeri. 

De pildă, freudismul suspectează orice discurs - artistic, politic, religios, etc. - de manifestare libidinală mascată şi creează iluzia unei cauzalităţi aproape mecanice între pictor şi părintele de sex opus, între politician şi personalul din staff sau între predicator şi enoriaşe. Ca şi cum n-ai putea să prinzi în forme şi culori calde un apus la malul mării sau dintre munţi fără o suprainterpretare frustrare-defulare a copilăriei fericite sau nefericite, să ai un discurs public fără a te gândi că îţi cucereşti o nouă amantă sau vreo pildă din altar pentru a-ţi critica prin ricoşeu superiorii ierarhici. Câteodată lucrurile sunt chiar ceea ce sunt şi apar cum sunt, ar spune şi un fenomenolog care-l urmează pe Husserl, iar tocmai pentru că spiritul omenesc nu e supus aceloraşi legi ca materia din care suntem alcătuiţi, libertatea de la acesta vine. Au fost şi determinişti care au spus că dacă într-o dimineaţă Mozart ar fi băut cafea în loc de ceai, muzica simfonică ar fi evoluat altfel (unii îi spun "muzică clasică", dar Mozart e preclasic, de aceea e de preferat să se spună "muzică simfonică", pentru că are o arie semantică mai vastă).  

Nietzsche ar vedea în muzica lui Wagner doar propensiunea voinţei de putere a spiritului unui aristocrat, în discursul politicienilor dorinţa de a se impune, iar în predici voinţa de a-şi exercita puterea tagma teologilor asupra restului societăţii, stăpânind conştiinţele individuale şi reducându-le pe acestea prin ritualuri şi limbaj la o conştiinţă colectivă mai uşor folosit.  Or, muzică poţi asculta fără pretenţii megalomane şi când călătoreşti la serviciu, când ieşi la o terasă ori când dai cu aspiratorul prin casă, actele acestea cotidiene nu au încărcătură ideologică. La fel, unii politicieni chiar au proiecte şi sunt dedicaţi promisiunilor pe care le-au făcut celor pe care îi reprezintă - de aceea istoria ne aminteşte ce a făcut fiecare pe unde a condus; iar să asculţi o slujbă din când în când, mai ales dacă te afli într-un oraş unde se află catedrale, muzee sau mănăstiri cu o arhitectură care încântă simţul estetic, asta nu înseamnă că ai voinţă de supunere a altora. Atât nazismul, cât şi comunismul au fost ideologii atee şi chiar au tins la îndepărtarea religiei de oameni pentru a-i lua locul. 

Marx a procedat cel mai reducţionist şi asta le-a sucit minţile oamenilor cel mai mult. Dacă Nietzsche tinde să fie mai mult un estet, Marx a devenit etician. Pentru că orice om se raportează la ceilalţi, el trage concluzii comune şi la care imediat aderă mulţi, cum e la noi zicala: "Bogatul nu crede săracului, sătulul flămândului şi sănătosul bolnavului". Asfel de clişee sau locuri comune au avut efect dintotdeauna şi vor avea întotdeauna. În locul hazardului că unii s-au născut din familii bogate, sătule şi sănătoase ni se inculcă ideea că acestea sunt vinovate de existenţa familiilor sărace, flămânde şi bolnave. 

Prin Foucault, Chomsky şi Baudrillard s-a cultivat în ultimii şaptezeci de ani occidentali o conştiinţă a culpei care a înlocuit discursul urii. Dacă Nietzsche sau Spengler au fost acuzaţi de comentatori că deplâng edulcorarea valorilor, acel Untergang des Abendlandes unde cultura şi-a găsit sfârşitul în civilizaţie şi confortul fără proiect, marxiştii amintiţi consideră societatea fie un azil opresiv, o închisoare mai mare unde prejudecăţile "normalilor" clasei de mijloc familişti tradiţionali condamnă devianţii, marginalii sau neîncadraţii într-o categorie, fie o victimă a economiei de piaţă şi a societăţii de consum. După cum se vede, marxismul a beneficiat de un puternic lobby în ultimul secol şi cred că la el se referea Robert Nisbet când prezenta cartea lui Paul Johnson, Duşmanii societăţii: "Societatea" din titlu este societatea occidentală - mai exact, societatea capitalistă, liberal-democrată, a clasei de mijloc - care a trebuit de la bun început să se apere de "duşmanii" ei... identificaţi adesea în chip strălucit şi întotdeauna clar şi pertinent. Aceşti duşmani îi includ pe fanaticii ecologişti, filozofi, cercetători din domeniul ştiinţelor sociale, artişti, romancieri şi dramaturgi, profesori din universităţi şi şcoli, precum şi pe cei de acasă ori din Lumea a Treia inspiraţi de minţi ca Herbert Marcuse şi Frantz Fanon". Adică tot oamenii deştepţi din afirmaţia lui Chomsky: "Oamenii destepți distrug planeta" şi pe care o criticam eu pe blog într-o postare din lunile trecute când scriam că de fapt oamenii proşti fac mult rău planetei şi altor oameni? Când la mineriade sunt chemaţi de marxişti să facă ordine cu bâtele unii care muncesc în subteran şi care urăsc intelectualii sau clasa de mijloc, asta face bine planetei? României nu i-a făcut deloc bine asta în ultimul sfert de veac. Problema ecologică există, dar s-au găsit mijloace mai civilizate de sesizare şi de rezolvare a ei. Contradicţia vine din faptul că unii o consideră o temă a stângii, în timp ce tot stânga politică susţine tehnologiile poluante din minerit şi pe cei pe care îi consideră exploataţi de patroni.
- Meșterii de la firma care ne-a schimbat ușile și tablele de scris în liceu cu unele noi din termopan și ecologice, "Arabesque", au pus la ușa din cancelarie un prag "anti-furt" (explicația conducerii la mirarea mea pur filosofică :)) de vreo 15-20 de centimetri. Probabil că se amuză de fiecare dată când le văd împiedicându-se pe colegele cu tocuri sau pe oamenii care au probleme cu ligamentele,  cu articulațiile, pe cineva mai grăbit ca mine, mai sportiv sau mai în vârstă cu vreo artrită, bursită, etc. Câte mitocănii comunistoide, nu? Asta o fi tot vreo formă de ură față de intelectuali, cine știe? Tehnici interesante, nu?

- Pentru că e week-end, mi-am amintit de o dimineaţă frumoasă de Aprilie, când am coborât luna trecută, într-o sâmbătă pe la ora 10, să cumpăr ceva de la un magazin din cartier şi străzile erau liniştite, iar numai maşinile parcate păreau singurul indiciu că oraşul e locuit. Cum era înainte de Paşti, majoritatea magazinelor erau închise, aşa că mi-am prelungit plimbarea până la un non-stop aflat la câteva străzi distanţă. Când şi când, mai vedeam câte o persoană: o doamnă platinată între două vârste trecând impasibilă şi foarte verticală într-un costum de trening către terenul de sport de la liceu, ceea ce m-a făcut s-o admir; o alta ceva mai tânără tot în trening cu fata ei de mână, un părinte ceva mai corpolent într-un fâş roşu mergea lângă un copil foarte mic pe mijlocul străzii printre blocuri fără teama de maşini, ştiind probabil că lumea doarme după chefurile de cu o seară înainte. Dimineaţa aceea mi-a amintit de o seară cu trafic redus când aşteptam autobuzul către casă într-o staţie din oraşul Ovidiu şi numai o fântână arteziană din parcul aflat în apropiere dădea cu apa ei neîntrerupt semne de viaţă, la o oră când strada era de obicei plină de maşini şi trotuarele de oameni. Unii consideră suprapopularea un factor de stres mai mare pentru planetă decât lipsa hranei, dar poate că toate acestea nu sunt decât alte şi alte idei din inventarul fricilor noastre moderne.