Oful lui Chomsky. De la stânga la dreapta politică

 

Noam Chomsky este lingvistul de la Massachusetts Institute of Technology care în anii ‘70 a îmbogățit lumea ideilor cu gramatica sa generativ-transformațională, parte a pragmaticii lingvistice (adică aia despre modul cum limbajul articulat la om poate influența deciziile celorlalți și care sunt structurile comune lingvistice pe pământ - un fel de tropi ai naratologiei lui Propp, deci omul e tot un structuralist). Deși Foucault a refuzat mereu ideea că ar fi la rândul său structuralist, l-am văzut pe Youtube într-un dialog din acei ani cu Chomsky în care se simțeau destul de bine criticând Occidentul. Tipic șaizecișiopt-șaptezecist. Ca să fiu mai clar, structuraliștii ăștia sunt cam de stânga, deci socialiști. Puțini s-au dezis cu adevărat de latura marxistă a socialismului - așa cum o făcea Karl Popper încă din anii '30 - în cercetările lor. Când ești alintatul presei și al universităților de prestigiu din democrații liberale precum SUA și Marea Britanie nu vezi decât limitele sistemului care te susține, desigur. E mult mai ușor să acuzi capitalismul de distrugerile din Africa subsahariană - o prietenă de-a mea din Franța gândește la fel când merge la sala de antrenament și la piscină de trei ori pe săptămână -, sau de exacerbarea individualismului, fără să înduri vreodată privațiunile comunismului de tip sovietic, a statului său polițienesc și a urmărilor sale din prezent, ca în Europa de Sud-Est.

"Oamenii deștepți distrug planeta", spunea Chomsky odată. Asta sună ca un autodenunț, cred că nu se îndoiește cineva că el ar fi un om deștept. Se temea cumva că i-ar putea folosi cineva sofistic invenția pentru a păcăli oamenii? Plus că sună ca naiba de comunist să-i acuzi pe intelectuali că gândesc, noi știm pe aici cum e cu dictatura proletariatului.

Eu cred altceva, cred că oamenii proști distrug planeta, că invențiile și descoperirile științifice devin periculoase numai atunci când se află în puterea unor delebrați mintal fără discernământ, ucenicii vrăjitori contemporani. Cred că Doreii care au creierul cât nuca și care distrug copacii dintre blocuri pentru a monta câteva țevi sau excavează trotuare toamna când plouă și iarna când ninge sunt ca soldații puși să mitralieze civili sau ca teroriștii demenți din Statul Islamic care jugănesc turiști sau jurnaliști occidentali. Oricât de frumos plătesc apoi regii distrugători ai șoselelor publicitate pe sticla televizoarelor și pun lingăi comuniști ca Victor Rebengiuc să le mușamalizeze porcăriile pesediste nazalizându-și reclamele. Ah, dacă ar avea puțin simț critic și demnitate ăștia din artă sau din presă... poate ar ajuta cu adevărat politica și societatea, dar așa. Ei merg după îndemnul rusesc din "Frații Karamazov": Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. Hai că devin și eu ca impostorul de Turcescu, mistic de ocazie. În fine, cred totuși că se poate dezvolta durabil societatea umană cu respect pentru mediu. Că poți evita șomajul într-o țară dezvoltând echilibrat mediul urban și cel rural (în Germania sunt aceleași condiții în casele antreprenorilor din agricultură ca și în cele de la oraș, de pildă). Și mai cred un lucru pe care puțini politicieni de la noi îl pricep: că bunul simț al oamenilor obișnuiți, al unei clase de mijloc educate corect îl depășește pe cel al somităților. Ceea ce diferă de spusa lui Chomsky. Dincolo de toate, cred că Bill Gates a priceput mai bine decât Noam Chomsky despre ce-i vorba în lumea I, a II-a și a III-a, ca să-l amintesc tot pe Karl Popper cu titlul: "Societatea deschisă și dușmanii săi". Socialismul închide societățile de fapt. Plus că Bill Gates a pus bazele Microsoft ascultând cu gașca muzică rock într-un garaj, lucru care îmi trezește nostalgii. Nu știu eu prea multe despre Apple și Steve Jobs - decât poate că omul ajunsese cam naturist, yoghin și vegan, dar o să mă documentez. O fi vreo concurență la mijloc doar?

Peștera cu lilieci din colivia cu sticleți. Păi, hotărâți-vă, ori sunteți lilieci, ori sticleți? :)). Și ceva de calitate: Festivalul Muzeului Literaturii Române din Iași - FILIT

Bate la ușa mea mai devreme un vecin să-mi spună că a lăsat cineva la uscător o pungă neagră de gunoi. Și eu care tocmai criticasem jegul de pe șoselele noastre zilele trecute. Ar fi fost culmea să fie de la mine. Bineînțeles că nu îmi aparține, dar cum conștientizez porcăriile politicianiste mai bine decât alții, e clar că am și parte de mai multe provocări. Cei care mă cunosc își dau seama că sunt un om corect și că prefer să mă revolt scriind. Că doar suntem în secolul trecut, nu? Ar fi trebuit de mult să mă mut de aici, să închiriez o altă locuință, așa cum ar fi trebuit să îmi schimb locul de muncă, însă cum toată Dobrogea e pesedizată și comunizată, iar blocurile sunt pline cu sticleți bolșevici, în altă parte dădeam de specimene aidoma. Plus că scopul e ca oameni ca mine să cedeze nervos, desigur, nu altceva. Tehnici străvechi. Asta-i România lui Ceaușescu, Iliescu, Băsescu, Ponta și Mazăre. O cloacă de provocatori, ofticați că nu gândești cum vor ei. Mizează prea mulți pe ideea că trebuie să înduri necritic totul ca să dovedești că îți iubești patria, familia, etc... și lăsând totul neschimbat în lichelismul său.

Mă pregăteam să scriu ceva despre Muzeul Literaturii Române din Iași când m-a bârâit securistul de alături, că doar locuiesc într-o cutie cu sticleți sau într-o peșteră cu lilieci, să se hotărască ei ce sunt. Managerul actual al muzeului, Dan Lungu, a fost coleg de facultate cu sora mea și chiar am stat în gazdă la familia sa când am dat concursul de admitere la facultate. Deși sunt mai bine de 15 ani de atunci, țin minte că Ilinca, fiica lui și a Danei abia se născuse, iar în acele zile toți eram tăcuți și preocupați de studiu. Apoi a predat un curs de sociologia poeziei la UAIC - Iași, dar nu pentru cei de la Filosofie unde mă aflam eu. Când, în urmă cu vreo șase ani a venit regizorul Stere Gulea să le vorbească elevilor liceului unde predau despre ecranizarea romanului Moromeții de Marin Preda, m-am bucurat să aflu că urma să-i regizeze lui Dan Lungu cartea Sunt o babă comunistă. Înainte de aceasta, intelectualul ieșean mai scrisese și Cheta la flegmă, altă carte de răsunet cu iz de cartier, cum avem existența destui dintre noi și în zilele noastre. Prin 2012 mă acuza un fost elev pe Facebook că țin partea comuniștilor lui Antonescu, deși eu am susținut mereu valori ca libera exprimare și inițiativă, iar Partidul Național Liberal consideram că nu a fost măcelărit în zilele noastre de gloabele securiste, cum e cazul cu Partidul Național Țărănesc pe care îl conduce Aurelian Pavelescu. Iuliu Maniu, Corneliu Coposu și Constantin Ticu Dumitrescu sau alți foști deținuți politici se zvârcolesc în mormânt acum, sunt convins.

Între 1 și 5 octombire 2014 are loc la Iași Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT), găsiți detalii în ultimul număr al Dilemei vechi despre acesta. Dacă reușiți să depășiți mizeriile care vi se fac zi de zi, doar pentru că nu sunteți niște proști lesne de condus, vă puteți delecta cu lecturile acestui eveniment. În rest, noi să fim sănătoși, că slugi analfabete și provocatoare sunt destule. Vă salut cu prietenie.

De ce votez cu Iohannis

Pentru că e fix treaba mea cu cine votez și ce cred eu acum, după 25 de ani de când alți tineri au murit pentru mine și acest drept, oricât de securisto-comunisto-pesedist mă lucrează cei de la serviciu și oricât mi-ar faulta smartphone-ul - deși am un abonament uriaș la Vodafone și nu cartelă preplătită -, internetul sau viața de zi cu zi sclavii lor informatici, ca oricărui lider de opinie. Pentru că tatăl meu a fost membru PNL după 1989 și chiar avea un PFA din care spera să se descurce pe cont propriu cu meseria lui și cu spirit antreprenorial, iar nu fiind asistat social și milogindu-se la contracte cu statul sau la pomeni electorale. Pentru că mi se pare o mizerie ce îi face Ponta lui Stelian Tănase la TVR. Pentru că tot bolșevicii pesediști au desființat TVR Cultural și au amputat Institutul Cultural Român. Pentru că Muzeul Literaturii Române încă nu are un sediu sub actualul guvern. Pentru că anul școlar a început fără manuale pentru copiii de clasa I și a II-a. Pentru că nu meriți să fii elev de liceu cu note de 3 și 4 la concursul de admitere. Pentru că nu poți fi student fără Bacalaureat. Pentru că în ultimul sfert de secol am avut numai aberații legislative în educație. Pentru că nu mai poți deosebi azi între impostorii de cartier și acele instituții care ar trebui să ofere siguranță publică, numite servicii secrete. Pentru că vreau să fie apreciată corect munca și valoarea fiecăruia.

Iarăși, pentru că zilele trecute o femeie stătea pe holul instituției unde lucrez și privea cu teamă la oricine ieșea din cancelarie, ținând la piept dosarul pentru bursă, deși respectul nu înseamnă teamă, ci încredere, iar noi suntem prestatori de servicii educaționale și nu torționari pentru copilul său. Pentru că, de fapt, încă nu avem democrație, ci o clică transpartinică nesimțită cu reflexe sovietice și refluxuri esofagiene care dresează oamenii și se folosește de ei încă de mici până la senectute și chiar după moarte, punându-i să voteze cu epitaful pe piept. Pentru că nu m-am însurat de două ori ca să nu ajungă să mă înjure copiii mei într-o țară bolnavă (așa m-a ironizat un coleg de la un alt liceu prin elevii de calitate cărora le-am recomandat să studieze acolo când mi-au cerut sfatul: "Nu s-a însurat încă?" și "Nu s-a tuns?" Nu m-am tuns, port plete de 20 de ani ca formă de protest la toate aceste aberații care îmbolnăvesc societatea și relațiile dintre oameni, amice! Și știu că din aceleași motive tu nu ai vrut să ai copii). Pentru că votez de fapt un om și spiritul unei civilizații la care aspirăm cu toții. Pentru că - de la Alexandru Ioan Cuza încoace, numai germanii au făcut ceva de calitate în România, unindu-ne provinciile. Pentru că nu mai pot cu ăștia de acum. Pentru toate acestea îl votez pe Iohannis. Și pentru că așa vreau eu.

În schimb, despre schimbare. Utilitatea celor fără personalitate. Dialog: "Nu se schimbă nimic". "Dar eu vreau să se schimbe"

 

Unii nu cred, însă mereu se produc schimbări - și nu doar în rău, cum perorează adversarii lor încremeniți în proiect. Așa mi-a spus și mie cineva în urmă cu doi ani, "Nu se schimbă nimic", văzând că mă confrunt cu aberațiile manageriale de atunci, așa spuneau cadrele de partid înainte de 1989, iar sloganurile despre schimbare s-au dovedit perimate și au generat contrareacții de nostalgie comunistoidă în absența schimbărilor esențiale și reale pe care le tot reclamă societatea. Pentru că gestionarii schimbărilor fuseseră tot cei dinainte, desigur, interesul fiindu-le de a compromite și discredita Occidentul, democrația, capitalismul. Altfel nici n-ar fi avut succes azi.

Titlul postării mi-a venit gândindu-mă la ediția de săptămâna trecut a Dilemei vechi: "În principiu, despre principii". Logica trimite la reguli, filosofia la principii, asta ne învață și Aristotel. Iar noi avem nevoie de principii și reguli pe aici, prin sud-estul Europei. Sever Voinescu amintește într-un articol din revistă că Uniunea Europeană ar trebui să-și recunoască mai senin originile iudeo-creștine, valorile sau normele sale fiind importante și pentru știința, cultura sau civilizația occidentală. Creștinismul poate fi asumat și de oamenii cultivați ca o formă de respect, nu ca superstiție horoscopistă, de acord. Eu însumi lucrez într-o comunitate multietnică și foarte diversă religios, iar modul în care se respectă instituțional oamenii mie îmi convine. Asta înseamnă că UE poate fi luată ca model civilizațional și de alte uniuni de pe planetă.

Replica despre schimbare primită de mine putea fi înțeleasă și într-o grilă hermeneutică sau fenomenologică: de la "nimic nu se schimbă" la "Nimicul nu se schimbă". Ați văzut voi să se schimbe nimicurile? Nu, rămân la fel. Nimicurile fără personalitate nu se schimbau nici înainte de 1989, nu se schimbă nici acum, ele beneficiază de schimbări numai; nimicuri sunt cei care fac sistemele corupte să funcționeze - chiar fiind impersonali, șterși. Ce, n-au și ei copii de crescut, de însurat și măritat, case de ținut? Doar nu trăim din salariu, din credite bancare și contracte pe bune - asta e logica lor. Sunt deopotrivă culisante nimicurile, se pliază bine. Ele glisează lesne de la un regim la altul, sunt lichelele pomenite de Liiceanu cândva, chiar fără licențe... poetice sau nu. Dar, totodată, oamenii de nimic rămân la fel: fac mereu nimicuri altora, indiferent câte măști ar avea, oriunde s-ar afla. Nimicurile nimicnicesc doar. Desigur, în limba latină persona desemna purtătorul de măști la serbările religioase, dar cum până și limbajul s-a schimbat în timp, azi discutăm de persoană mult mai general: persoană fizică, juridică, divină etc. Actorul, de exemplu, este o persoană și el, nu doar un purtător de măști. 

Nimicul trimite către ființă, Ființa și Nimicul sunt totuna, Ex nihilo nihil fit - iată câteva enunțuri de care se lega în conferința "Was ist Metaphysik?" filosoful german Martin Heidegger la instalarea sa în funcția de rector al Universității din Freiburg în anul 1929. El viza curiozitatea interogativă a omului de știință aflat înaintea necunoscutului și a neantului, interogație care-l face pe orice savant să-și înțeleagă obiectul de studiu prin observație și experiment, să-i surprindă legitățile. Un an mai devreme, Heidegger îi dedicase magistrului său, Edmund Husserl, scrierea Sein un Zeit, reținând ideea că fenomenologia lui, întemeiată pe intuiționismul matematic al lui Franz Brentano, trebuie să fie pur descriptivă și totodată o metodă (gr. met-odos = cale de urmat) pentru înțelegerea siluetelor sensibilității (Abschattung), a umbrelor și aparițiilor (copii palide ale Ideilor, le-ar fi spus Platon acestor imitații nereușite de oameni, dar să nu pomenim de originalitate și copiat, că iar facem politică).

Riscul golirii de orice convingere - din teama istorică sau isterică de conflict al convingerilor și de formalism excesiv - e acela de a goli universul întreg până și de sentimentul sacrului, dar pe care suntem nevoiți să-l umplem cu propria imaginație. Când li se răpesc toate mijloacele pentru a evolua normal în societate, câți oameni ar putea renunța la sentimentul sacrului? Adevărata problemă s-ar putea să vină din absența lui, nicidecum din surplus, aș crede eu. Așa se nasc optimiștii schimbărilor ca mine.

Cogitații din actualitate. Pagini despre o istorie a caietului

 

 
A început o perioadă puternic încărcată de manifestări afective pe scena publică, de simpatii și aversiuni: scoțienii au dovedit că nu sunt chiar atât de zgârciți și s-au decis că trebuie să-mpartă în continuare avuția națiunii cu englezii, Ponta copiază (sic!) modele asiatice și braziliene de marketing politic, dându-le o alură occidentală - că doar și înainte de 1989 se fura patentul vestic sau erau contrafăcute produsele lor de calitate; Pleșu îi reproșează lui Beligan talentul artistic în a se gudura pe lângă liderii comuniști - de la Ceaușescu până la cei de acum - și viceversa - a comuniștilor pe lângă el (înțelegem așa de ce poartă Cina cea de taină pentru el  numele Dineu cu proști); Turcescu își face de râs colegii jurnaliști mărturisind că a fost plătit ca ofițer acoperit al serviciilor secrete, dincolo de veniturile breslei sale (numai Bogdan Chireac ce a mai fost atât de criticat și dovedit ca trădându-și colegii ziariști din Clubul Român de Presă când s-a aflat că omul avea interese de afaceri mai mari decât cele profesionale declarate). Totuși, trebuie să gândești la rece și rațional zilele acestea: eu și Dilema veche îl votăm pe Iohannis pentru modelul cultural și administrativ pe care ni l-a oferit, Ponta e votat de Beligan, Băsescu o votează pe Udrea; Liiceanu, Andrei Gheorghe sau Cațavencii o votează pe Macovei și la fel Kamikaze sau Academia Cațavencu (chiar îi datorăm lui Macovei câteva instituții juridice și de forță importante, dar totuși, o democrație nu se conduce cu instituții de forță, ci administrativ și oricum... să fii susținută de revistele umoristice chiar de calitate nu e o carte de vizită, decât poate într-o lume de râs sau dictatorială... asta că tot l-am văzut aseară pe alt actor, Marin Moraru, lacrimând penibil la rememorarea unui film sovietic... ce amintiri au unii, pe vremuri se plângea sincer la moartea lui Stalin, auzi...), sora mea cea mare face picturi naive reușite, sora mijlocie face poze faine prin Paris și cântă ca pe vremuri la pian, fratele meu le face case frumoase celor din Regatul Unit al Marii Britanii, vecinul de la etajul doi ascultă aceleași manele oribile de ani de zile și-și parchează mașina cu număr de Bulgaria pe spațiul verde oricum plin de resturi - doar ce vrei de la unul căruia îi plătește întreținerea taică-său (dacă granzi ca Voiculescu și Mazăre cerșesc de la stat institute de cercetare, contracte sau porturi, ce model să urmeze trepădușii lor? Imaginea creată artificial de trusturi, furtișagul și nemunca - în lipsa oricărei valori personale manageriale sau de leadership, ea ne conduce, evident; deși se împopoțonează cu produse occidentale, aceștia gândesc și acționează împotriva a tot ce înseamnă cultură și civilizație occidentală, asta mi se pare revoltător); vecinul de la trei își terorizează la fel odrasla fără slujbă cu eu te țin pe tine, nu tu pe mine, iar vecinele de la patru sau de vizavi își admonestează acum copiii cu mai mult patos lingvistic parcă - în funcție de ratingul vreunei emisiuni cu țațe sau telenovele de care sunt îndrăgostite. Iar eu va trebui la serviciu să educ traumatizații și să aduc pe linia de plutire victimele acestei societăți, căutând să-mi păstrez umanitatea, desigur (voi ați văzut cum rezolvă pasagerii de la noi problema cu ambalajele și cu aerul condiționat din autobuze? Îndeasă șomoioage pe unde apucă... interesantă formă de civilizație avem, la fel cum își lasă pungile de gunoi la ușă să le admire vecinii - ceva ce încă nu pricep; e încă un semn că mai avem de învățat ce înseamnă rostul, noima sau locul lucrurilor pe lume).

Dar eu îmi propusesem să scriu azi ceva despre istoria caietului - pentru că tot sunt întrebat: la socio-umane avem nevoie de caiete de română sau de matematică? Îmi vine să le răspund că nu-mi pasă, atâta vreme cât învață, dar dacă le place dresajul și nu educația, le răspund: la Economie, Antreprenorială și Logică să fie de matematică, iar la Psihologie, Sociologie sau Filosofie dictando. Asta în ideea că mai rezolvăm și probleme cu algoritmi sau că economia comportă o latură matematică importantă - deși eu cred că mecanismele sale princip(i)ale sunt psihologice (de pildă, pentru anticiparea preferințelor consumatorilor trebuie să cunoști obiceiurile unei zone, profilul său cultural, iar abia după aceea poți face un plan de afaceri și o strategie de marketing pe termen lung, altfel ajungi să vinzi carne de porc în țările arabe, costume de baie la poli și umbrele în Sahara). 

O țară e înapoiată când în magazinele sale marfa se vinde pe caiet sau la schimb cu alte produse, prin troc. Când trăiești într-o lume unde sunt mai multe cârciumi decât restaurante, mai mulți pensionari decât angajați, mai multe magazine second-hand decât IMM-uri, mai multe case de pariuri sportive decât sporturi performante, mai multe locuri la facultate decât absolvenți cu bacalaureat, înseamnă că nu e nici democrație, nici capitalism, ci o dezlănțuire a furiei de clan sau individualiste pentru înavuțire fără noimă și proiect.

Există însă și caiete mai valoroase, de pildă ale scriitorilor: Caietele lui Wittgenstein sau ale lui Cioran, la fel ca întreaga literatură de sertar a dizidenților anticomuniști până în decembrie 1989. Istoria trăită și adevărată, nu cea propagandistică -prezentă și în zilele noastre, la ea mă refer. Dacă judec un scriitor, o fac nu doar după opera publică: Platon ar fi de neînțeles doar din Dialoguri, fără Scrisori. La fel și Descartes - probabil că n-am fi avut vreodată Pasiunile sufletului în lipsa corespondenței sale cu regina Cristina a Suediei (cunoscută drept Cristina Alexandra și uneori Contesa Dohna, femeie de o inteligență sclipitoare și cu preocupări filosofice rare pentru acele vremuri). În istorie, asta știu sigur, ori de câte ori cuvintele au fost prigonite, ele și-au găsit refugiul pe undeva prin caiete.

Reflecții asupra cotidianității. Comparații. Culturi eleate și culturi heracleitice

 

Cred că popoarele se deosebesc unele de altele mai ales prin raportul individ-spațiul citadin. Din câte observ, Occidentul prețuiește mai mult spațiul public decât noi și ține la imaginea unei cetăți prietenoase cu oamenii săi: poți vedea în țările anglo-saxone, de pildă, bătrâne ieșind pe role dimineața la plimbare - în timp ce ale noastre îți arată gârbovite în tren pietrele de la rinichi pe care le-au făcut muncind pământul -, sau tinere ieșind la promenadă în ținute casual care pentru femeile de la noi ar fi considerate șleampete. Totodată, aici pot să fie drumurile desfundate, dar tot vezi mașini cu garda la sol joasă ori dame bine în ținute office și pe tocuri făcând slalom printre gropile din trotuar sau ocolind ambalaje aruncate anapoda. Și nu sunt deloc pesimist, excesiv de critic sau autocritic. Toate acestea sunt cunoscute și probabil că vrem să le uităm pentru a ne face viața suportabilă măcar noi cu noi, dacă nu cu restul societății. Comunismul i-a făcut pe români să urască deopotrivă orașul și satul: luați cu forța și înghesuiți în cartierele industriale, deposedați de moștenirea culturală sau materială, s-au trezit înstrăinați de spațiul în care sunt nevoiți să-și ducă viața zi de zi. Se mai hrănesc din legende, trăiesc nostalgii, desigur, idealizează și visează la spații vizitate în concedii, dar prietenia cu locul în care își petrec cea mai mare din timp lipsește. Pentru că identificăm societatea cu statul, greșim transferând aversiunea față de politicieni în ură față de mediul citadin. Oricum e schizoid să ne urâm reprezentanții, asta înseamnă ori că ne urâm pe noi, ori că simțim că nu suntem reprezentați. Iar după ce își dobândesc legitimitatea prin vot - uneori forțând reprezentativitatea prin tot felul de artificii -, aceștia încearcă să-și conserve puterea făcând cât mai dependentă societatea de autoritatea lor. Deși puterea se poate dovedi uneori abuzivă și reclamă opoziție din partea societății (niciodată opoziția politică nu e totuna cu opoziția societății, politicienii se raportează toți de sus în jos la societate, pe când societatea se raportează la ei orizontal, considerându-i din mediul ei), în timp ce autoritatea este mult mai puțin arbitrară. La noi se folosește cel mai des cuvântul putere în discursul public, iar nu autoritate, ceea ce ne descrie tot ca o societate întârziată față de cele occidentale. Istoric vorbind, oricum schimbările s-au produs mai târziu în țările române și mereu am dat vina pe marile puteri (sic!) ce și-au disputat influența în zonă. 

Totuși, modele culturale diferite cunoaștem și noi, iar exemplele vestice nu ne lipsesc în ultimul sfert de secol - de la filmele și emisiunile difuzate de televiziuni, până la paginile pe care le accesăm pe internet și rețelele de socializare. Mai degrabă cred că ne lipsește dorința de a învăța. Revenind la relația noastră cu mediul citadin: ținutele scrobite, office, indiferent de mediu și context mi se pare că denotă lipsă de bun gust și de adaptare - sunt ca gulerul pe care și-l ridică maneliștii pentru a-și da importanță -, sau pot fi un reproș adresat de cetățeni autorităților. Ori ca vilele construite de mafioți în mijlocul gropii Glina. Vestimentația casual, folosită cotidian de occidentali, cred că exprimă culturile dinamice, heracleitice -  cum le numea în cartea cu titlu omonim Anton Dumitriu. Prin urmare, înainte de 1989 ne-am uniformizat transformându-ne într-o masă amorfă și monocoloră, iar democrația și capitalismul simulat apoi ne-au individualizat prostește, alandala, făcându-ne să trăim deliruri individualiste care ignoră alteritatea și mediul în care ne desfășurăm existența. Eu nu le ignor totuși și, deși le admir româncelor stoicismul pentru imaginea proprie, dincolo de remarcile și glumele noastre misogine, nu pot să nu le reproșez un fel de țățism telenovelistic care îmi reduce din admirație. Dar poate că bârfa și țățismul sunt ceva specific nouă și culturilor eleate - pe acestea le-am întâlnit și la marii oameni de cultură de la noi -, culturi încremenite într-un proiect vetust, balcanic-oriental. Cum suntem situați în spațiul de intersecție dintre Orient și Occident, comportamentele noastre sunt și ele deopotrivă haotice și ordonate. Și astfel ajungem să dăm vina iar pe istorie și pe geografie, niciodată pe îndărătnicia noastră de a nu prelua modelele sau exemplele potrivite.

Write and think right!

 

Zi și tu, eu mă dau peste cap cu politica pe aici ca să ne facem civilizați, cu bun simț ca germanii, scot cu vână din mine toate ideile care m-au bântuit atâta vreme, mă lupt cu nălucile reale sau imaginare, iar din statisticile blogului și de pe Facebook reiese că tot femeile mă citesc mai mult. De fapt, n-am nimic împotrivă dacă își conving soții să voteze cu Iohannis la prezidențiale pe 2 noiembrie și le dau soacrelor de lucru în acea zi. Desigur că socialiștii merg după următoarea logică perversă: noi avem un singur candidat pe stânga, dragi electori, care vrea să facă treabă și toți ceilalți împrăștiați de pe dreapta lovesc în el, dar după blocada mediatică la care văd că e supus Klaus Iohannis și după cum îi sperie pe ceilalți foarte previzibili în combinațiile lor, omul cred că le cam strică planurile. Caracatița transpartinică ce ne blochează țara de 25 de ani trebuie destructurată, asta știm toți. În fine, le ofer cititoarelor câteva poezii cadou pentru că trec pe aici. Bineînțeles că îmi aparțin. Write and think right! :)

Profesorul meu de Istoria filosofiei din facultate, Titus Raveica (fost director al Televiziunii Române - tip histrionic și borderlin cu alură de boier pașoptist sau interbelic -, amuzându-ne sau testându-ne inteligența cu gesturile sale fluctuante), mă poreclise la cursuri Canarul - pentru cămașa galbenă pe care o purtam - aflat fiind în rândul al doilea de la ușă... mereu am fost în față la cursuri și la examene, nu m-am ascuns niciodată, așa cum niciodată n-am circulat fără bilet în mijloacele de transport. Hai, ziceți și voi acum ca sora mea mijlocie sau ca maman: bine că faci tu pe corectul și pe deșteptul, domnule, de parcă ești perfecțiunea întruchipată! Nicidecum. Doar sunt normal pentru o lume normală, nu pentru cea de azi din România. Atunci râdeam de gesturile sale, ale lui Raveica, mi se păreau teatrale, depășite în lumea noastră alunecoasă și "descurcăreață". De la o vreme însă mă plictisește tot mai mult grobianismul șmecheresc pe care l-au consacrat cei ca Badea, Ponta sau Băsescu, prea se copiază unii pe alții - parcă joacă roluri din propriul lor film - și nu le mai consider spontan sau interesant stilul. Le-o fi venit și sorocul mediatic, cine știe?, se schimbă filmul, doar tot ei ne-au făcut să-i dăm dreptate lui Florin Răducioiu - fotbalistul de pe vremea când aveam încă fotbal în țară și echipă națională. Poate că e vremea pentru ceva cu adevărat important și pe aici, prin locurile noastre. Om vedea DACĂ vom scăpa de impostori, pentru că știm CUM: votând.

Se poate învăța raționalitatea? Dar fericirea? Barbara, Celarent, Darii, Ferio. Plus patima norocului

 

Intri în viață spunându-ți-se că trebuie să-ți pese, să fii sensibil și uman. Școala, cărțile, filmele ne propun asta. Totodată, ni se cere să fim raționali, cu autocontrol, să punem o distanță între intenție, act și emoție. „Viața însăși este în esență sustragere, rănire, biruință asupra celui străin și asupra celui mai slab, oprimare, duritate", spunea Friedrich Nietzsche. Parcă tot asta ziceau și comuniștii despre exploatarea omului de către om, ce diferență mai e între Nietzsche și Marx atunci? Același lucru îl spun azi haterii și - ca să citez versul unei melodii recente de Taylor Swift - The haters gonna hate, hate, hate! Dar cu sensibilitatea exagerată ajungi penibil, iar cu raționalitatea rece te declară toți cinic.  Toți oamenii doresc să fie fericiți; toți, fără excepție. Oricât de diferite ar fi mijloacele pe care le întrebuințează, ei năzuiesc toți către această țintă. Ceea ce-l face pe unul să meargă la război, iar pe altul să nu meargă, este aceeași dorință care se află în amândoi, însoțită de vederi deosebite. Voința nu face niciodată nici cel mai mic gest decât cu acest scop, al fericirii - asta ne spunea și Blaise Pascal pe la 1600. După o perioadă, începi să vrei să fii nepăsător, dar sentimentul moral și civic al datoriei ți-a fost deja sădit în suflet și nu te lasă. N-o să revin la cuvântul civism pentru că de anul acesta nu mai predau la gimnaziu Cultura Civică, ci doar la clasele de liceu disciplinele umaniste - câteva de uman și multe de prelucrarea cărnii, laptelui sau a produselor de panificatie -, deci tot un mod comunisto-pesedist de a izola oamenii cu influență în societate, cunosc această tehnică de izolare ce mi se aplică pentru că avea parte de ea și Constantin Noica sau alți intelectuali sub dictatura ceaușistă: într-o zi, pe când se pregătea să țină cursuri de limba engleză pentru ospătari, soția lui bolnavă l-a rugat să rămână cu ea, însă i-a răspuns emfatic: De la catedrele universitare și până la ospătari, datoria mea rămâne aceeași! Ciudat om, și-a trăit sfârșitul aidoma funcționarului Ivan Ilici dintr-o nuvelă de Tolstoi, fără rest.

Vocalele numelor Barbara, Celarent, Darii și Ferio arată corectitudinea silogismelor de figura I din logică. Ele indică adevăruri universale precum: Toți politicienii sunt corupți / Victor Ponta este politician; deci, Victor Ponta este corupt. Victor Ponta ca subiect logic este o instanțiere a unui termen general "Victor Ponta", pentru că el reprezintă în același timp și alți politicieni: Adrian Năstase, Ilie Sârbu, Viorel Hrebenciuc, Gabriel Oprea, Marian Vanghelie, Radu Mazăre, Nicușor Constantinescu, Marian Oprișan șamd. Adică e un autor colectiv, așa cum în logica matematică există lucrări publicate de autorul colectiv Nicolas Bourbaki, foști studenți ai Școlii Normale din Paris. Ai noștri sunt legați de aceeași conștiință comună și comunistă a culpei ce ar face actuală din nou întrebarea pusă de cercetători după atrocitățile naziste: se poate vorbi de instituții criminale? Dar de partide politice criminale, întreb și eu? Dacă sărăcirea programată este o crimă, atunci sărăcitorii propriilor populații trebuie considerați criminali, de ce nu? De ce să privim doar la dictaturile din țările fost și probabil viitor sovietice precum Kîrgîzstan, Kazahstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan și Azerbaidjan? Hai să ne întrebăm în cele din urmă și de ce zona Moldovei a fost mereu sărăcită pentru voturi și Ardealul e mereu mai prosper? Mmm? Eu beau rar bere la pet, prefer Carlsberg la cutie, whiskey de calitate sau coniac Alexandrion. Ieri a venit la mine maică-mea cu o sticlă de un litru de Noroc. I-am spus că am sub capac încă una de 0,5 litri și am văzut cum îi strălucea privirea emoționată că A CÂȘTIGAT CEVA. Nu conta că produsul era de proastă calitate și că asta e ca o palmă dată consumatorului dintr-o țară occidentală civilizată. Suntem făcuți pentru marfă chinezească, turcească și rusească? Parcă ar fi câștigat potul cel mare la loto. E modificată mental decisiv și a prins comunismul în plin avânt. Ca ea sunt mulți. Sper să stea de alegerile prezidențiale acasă. Eu am să merg sigur la vot.

Aculturația în timp. Femei gard în gard. Inventarul fricilor noastre moderne. Sau despre o gazdă bună la reiki

 

Despre cultura romană s-a spus că este agricultură pe ogor grecesc. Romanii au preluat zeitățile grecești, le-au redenumit, dar și le-au însușit recunoscători. Plus că au venit cu propriul sistem juridic implementat în tot imperiul și care încă e studiat azi prin facultăți. Nu la fel s-au petrecut lucrurile cu alte ideologii din secolul trecut, de pildă cu stalinismul sau cu nazismul, ele fiind respinse de multe popoare ca niște corpuri străine de către un organism sănătos. Asta dacă nu s-au îmbolnăvit la rândul lor, desigur. Încep așa pentru că îmi propusesem azi să scriu despre imperii și femei. S-au făcut destule comentarii despre importanța femeilor în politică sau ca sursă a conflictelor în istorie, iar ca răspuns ni s-a amintit mereu că fără ele n-ar fi ajuns mari nici Napoleon, nici Hitler, nici Ceaușescu (cât puteau și ei să ajungă, na, e și ăsta un eufemism). Eu cred la rândul meu că - dincolo de toate stereotipurile despre strămoșii noștri care pescuiau, vânau și se înmulțeau pe unde apucau - lumea de azi este creată pentru femei. Așa e și normal, de vreme ce omul actual hipertehnologizat și sedentarizat tinde să-și prelungească independența până la senectute. Dacă ar fi după noi, nu ne-am asuma nicio obligație familială, să recunoaștem că ne place viața de holtei și s-o lălăim. Ca și femeilor, sunt sigur, numai că ele au în plus instinctul matern (care se prelungește uneori nefiresc, infantilizându-și soțul, copiii sau frații deja oameni în toată firea). Eu nu judec, doar constat. Le admir tenacitatea și cred că fără această pornire firească a lor ne-am pierde instinctele cu toții așa cum uită să mai prindă șoareci motanii de companie. Jean Delumeau chiar scria o carte, Frica în Occident, Europa fiind văzută ca o cetate asediată, unde trecea femeia printre imaginile răului în epoca modernă, alături de vrăjitori, turci și evrei, toate ca expresii ale fricii de moarte. Buhuhu, ce lume dilie suntem, azi vi se pare că e altfel? :)) În Germania, acum vreo 10 ani, priveam cu admirație o statuie rotitoare a Imperiei ce ținea în palma dreaptă un rege, iar în stânga un papă. Aveam și poze făcute acolo, dar au rămas la prima logodnică și nu îmi stă în caracter să le complic altora căsniciile așa cum făceau foștii lor amanți cu logodnicele mele. Lumea e, așadar, creată pentru femei și lupta e a lor. Chiar nu se deosebește în discursul politicienilor occidentali, ruși sau chinezi mama ce alăptează puii? Trebuie că ne prefacem atunci. Pe vremea comunismului chiar se plătea burlăcia, potrivit politicii demografice a regimului, care luase ca model Coreea de Nord (tot vreo 23 de milioane sunt și ei, iar pe străzile din Phenian circulă Dacii românești din 1973, știe Ponta de ce le-a vizitat fratele mai mare, China: legăturile ideologice, sufletești nu se pierd ușor). Traumele suferite de femeile asistate de Securitate în maternități la naștere au făcut apoi să apară orfelinate precum cele din pădurea de la Cighid, județul Bihor. De fapt, un alt experiment social ca și închisoarea Pitești, prin care copiii abandonați și cu malformații erau folosiți apoi în societate pentru a intimida populația. Doar nu crede cineva că statul și societatea sunt același lucru. Nici măcar astăzi nu e altfel, societatea civilă, adică eu și tu și el și ea, cei care nu facem parte din structuri, suntem agresați cotidian cu informații eronate. Mijloacele sunt mai subtile decât înainte, dar s-au păstrat destule metode comuniste și acum, în special pentru a manipula categoriile needucate și neinstruite.

Dar eu îmi propusesem să studiez o altă jurnalistă azi, pe Adina Popescu - cea care publică în Dilema veche și care ne avertiza în urmă cu vreo trei săptămâni să ne gândim când mai flirtăm pe internet cu vreuna că poate altcineva mai dedicat ne prepară cartofi prăjiți în bucătărie, sigur vă amintiți de ea -, pentru că ea însăși descrie întâmplări cotidiene privind alte femei. De această dată se declară tracasată de o vecină nou venită în cartier, gard în gard cu ea și - culmea - însoțită de trei căței lătrători în centrul Bucureștiului. Adina, știm cu toții de ce suferi, nu de anxietatea pe care vrea să ți-o trateze vecina paranormistă, ci de ghiorlănia urbană tipică spațiului nostru atât de actual sovietic și nicidecum ex. Toate orașele pesediste din țară sunt pline de maidanezi, doar în promiscuitate și corupție prinzând ideologia de stânga. N-ai să vezi așa ceva în țările occidentale. 

Povestea cu tratamentul paranormal pentru anxietate oferit Adinei de vecina provocatoare de stres mi-a amintit de o experiență de acum șase ani, când m-am hotărât să mă mut singur și am închiriat o cameră în piața Chiliei din Constanța. Prețul era modic și naveta către serviciu îmi convenea, chiar dacă eram în plin cartier unde bătăile se țineau săptămânal. Dimineața, când eu plecam spre serviciu, toată lumea dormea învinețită sau mulțumită după chefurile de seara. Săritor cum sunt, m-am oferit de câteva ori să-mi ajut proprietara la treburile casnice și chiar ajunsesem la un moment dat să-i fac treaba din curte sau oferindu-i câte un pachet de țigări drept cadou pentru acea ospitalitate. Ca răsplată, văzând cât mă spetesc, s-a gândit 'mneaei că e pricepută la yoga, energetism și reiki pentru a le face masaje celor care citesc prea mult sau stau la calculator. Pe vremea aceea chiar eram în plin avânt amoros cu logodnica mea de a doua, deci actul și faptul în sine devenea periculos, asa ca m-am retras la timp din acel loc. Mai ales că era o diferență de vreo 30 de ani între noi și avea fata cam de vârsta mândrei mele. Logodită la rândul ei, desigur. 

Cine spune că mintea femeilor e mai clară odată cu trecerea timpului, se înșală. Mergând la o expoziție mai demult la care participa mândra mea de pe atunci cu o lucrare de pictură, împreună cu gașca de prieteni, o doamnă uitată de timp și de neamuri într-o mansardă ne dădea târcoale în mod penibil, rujată peste pielea zbârcită și neîngrijită. 

Lumea noastră e pentru femei și pentru familie, toate clișeele protejează asta, deși tocmai statul care o scrie explicit în Constituție nu o face. Presiunea societății e mult mai mare asupra femeilor independente decât asupra bărbaților, noi fiind o societate patriarhal-tradițională (cu epitete pe măsură pentru loseri), dar nu-mi place să văd nici oameni care se simt păcăliți cu viața lor: de instituții, de parteneri, de copii, de politicieni sau de afaceriști. Între Imperia și Stalin, cred că Imperia e totuși mai câștigată, dacă tot ne amintim în zilele noastre de imperiul rus.

 

Portrete de oameni mari. Konosuke Matsushita și Neagu Djuvara. Paideuma lui Frobenius. Și despre spiritul popoarelor

Pentru că tocmai ne-am lămurit cum vor guvernanții noștri să ne integreze în China (poate merg și cu trenul să vadă spre gara București mizeria lăsată de cei care administrează depozitele de la Dragonul Roșu sau gunoaiele de la intrarea în gara Constanța, doar e oraș turistic), probabil că urmează India, Rusia, Brazilia, țările arabe și africane -, structurile vest europene și nord-atlantice făcându-le rău (sunt diferențe între aderarea la U.E. sau NATO și integrarea în aceste structuri, iar ele presupun un proces îndelungat, nu înseamnă doar o intenție publică și un act semnat în 2004 sau în 2007, adică trebuie scăpată orice țară fostă comunistă de haitele moștenite care parazitează statul și de mentalitatea care le-a prelungit existența până azi), m-am gândit să scriu câte ceva despre două cărți pe care le citesc în ultima vreme. Plus că am primit o leapșă la care mă bucur să răspund măcar parțial.

Ca orice om dornic să cunoască mereu lumea în care trăiește, nu citesc dintr-o singură carte: pe unitatea centrală de la calculator am vreo trei cărți pe care le țin aproape și le deschid ca pe niște suflete apropiate, pe măsuța de lângă șifonier am un vraf de ziare și încă două cărți pe care le frunzăresc atunci când iau masa (știu că nu se citește și nu se privește la televizor când mănânci, dar așa m-am obișnuit :D), iar pe raftul aflat deasupra canapelei am încă vreo 20 de cărți la care apelez mai rar. Plus vreo 10 bucăți prin două genți de voiaj. Deci cărți multe nu am și îndată ce văd că se adună peste 40 încep să le ofer cadou cunoștințelor. Cine vrea să citească oricum găsește; în format electronic am vreo 10 mii de cărți și e plin de locații internetul unde găsești orice carte vrei, dacă știi să cauți.

Revin cu plăcere însă la una cumpărată prin iulie și care se intitulează Leaderhip adaptiv de Ronald Heifetz, Alexander Grashow și Marty Linsky, pentru că am priceput câteva lucruri valoroase pentru viață din ea: mai întâi, ideea că sistemul e defect nu se justifică decât din perspectiva unui nou sistem, așa cum se întâmplă acum la noi - conștientizăm tarele comunismului doar fiind în trecerea spre capitalism (corupția, ineficiența, incompetența, lipsa competitivității, etc. funcționează legat în acel sistem... actual încă pentru mulți, sau cum sună versurile unei melodii: furt organizat într-o mare dezorganizare). Multă vreme și eu am considerat sistemul defect, numai că el funcționa cursiv în corupția lui. Câtă vreme ne aflăm în acel sistem nu-i percepem limitele, adică exact ce spunea și Thomas Kuhn despre schimbarea paradigmatică. Citez din Leadership adaptiv: 

Fondatorul uneia dintre cele mai mari companii de electronice din lume, Konosuke Matsushita, a pornit în lume sărac și aproape orfan. Pe la treizeci și opt de ani, reușise deja să construiască una dintre cele mai promițătoare companii din Japonia, Matsushita Electric Industrial Company, Ltd. (renumită de-atunci pentru marca sa mondială Panasonic). În 1932, după un scurt episod în cadrul unui grup religios și o perioadă de reflecție de două luni, Matsushita s-a adresat unui mare grup de directori și senior-manageri ai companiei, spunându-le că misiunea acesteia va fi, de-acuma, "să combată sărăcia, să scape societatea de necazuri și să-i aducă belșug". 

Colegii săi au rămas perplecși. O fi înnebunit Matsushita de tot? Dar raționamentul lui Matsushita fusese cât se poate de simplu: compania producea aparate și obiecte de lux, dar care trebuiau să poată fi cumpărate de orice familie din lume. Realizându-și misiunea, compania va reuși nu numai să realizeze profit, ci și să crească standardul de viață al oamenilor de rând din toată lumea. (pp. 230-231) 

Cei care mai țín minte câte ceva de la orele de Antreprenorială dintr-a X-a știu că povestea de mai sus poartă numele de responsabilitate socială a companiilor multinaționale, preocupate să-și țină aproape clienții prin diferite acțiuni în beneficiul public, la rândul lor clienții fiind fidelizați și percepând activitatea economică mai puțin agresiv, deci mai umană.

Neagu Djuvara lucra în anii '50 la Radio Europa Liberă, de unde părinții sau bunicii noștri luau informații clandestin despre lumea liberă aflată dincolo de Cortina de Fier sovietică. În Amintiri din pribegie povestește cum s-au derulat câteva experiențe ale sale în studiourile secției pentru limba română, condusă de Noël Bernard în acei ani. Guraliv, jovial și cu o memorie de invidiat, nonagenarul Djuvara din zilele noastre, iată cum descrie intalnirea cu fostul diplomat român Aristide Burilianu (rudele din partea maică-mii spun că am proveni la rândul nostru din familia fostului guvernator al Băncii Naționale - Dimitrie M. Burileanu, dar cine mai stă să-și facă arborele genealogic, doar de la Adam și Eva suntem toți rude). Citez:

Puțin după mine a sosit la RFE și Aristide (Ticu) Burileanu, fost diplomat și el, ceva mai mare decât mine (am mai vorbit de el în legătură cu echipa lui Alexandru Cretzianu: asigurase la Paris, împreună cu Romulus Boilă, redactarea publicației "La Nation roumaine"). Interesantă figură și asta! Chiar fizicul lui atrăgea atenția: oacheș, nas foarte acvilin, buze groase, sprâncene stufoase și privire ascuțită, fizionomia lui evoca o pasăre de pradă. Scump la vorbă, zâmbet ironic, mai bine nu cădeai în gura lui. Pe mine mă tolera, mai întâi fiindcă mă considera un fel de rudă, căci tatăl său fusese finul lui Petrache Grădișteanu; apoi, să fiu drept, poate aveam și afinități elective, cel puțin la bârfă. (p. 142)

Alături de Lucian Boia și de alți istorici, Djuvara ne argumentează corect mereu că la noi comunismul a fost o ideologie introdusă forțat și că a prins în rândul populației urbane atinse de consecințele industrializării și ale șomajului, deși populația era predominant agrară, deci cu simțul firesc al proprietății. A fost un experiment eșuat care se încăpățânează să continue și azi la nivel mental sărăcind țara. Ce vreau eu să subliniez aici e însă altceva și ține de paideuma sau spiritul popoarelor de care vorbește Leo Frobenius: dacă ne-am dezice de spiritul acesta de bârfă și am fi mai fermi în legătură cu furtul din bani publici, apoi ne-am lua modele adecvate de afaceri și educație din țări dezvoltate precum Germania, Marea Britanie, Franța, Statele Unite și țările nordice, atunci poate că am trăi și cu mai puține frustrări. Altfel tot ce se întâmplă în zilele noastre nu face decât să dea satisfacție tot comuniștilor, pentru că asta și vor: crearea unei conștiințe de clasă a unei mulțimi față de câteva elite intelectuale considerate burgheze. În ce secol trăim?