Cred că popoarele se deosebesc unele de altele mai ales prin raportul individ-spațiul citadin. Din câte observ, Occidentul prețuiește mai mult spațiul public decât noi și ține la imaginea unei cetăți prietenoase cu oamenii săi: poți vedea în țările anglo-saxone, de pildă, bătrâne ieșind pe role dimineața la plimbare - în timp ce ale noastre îți arată gârbovite în tren pietrele de la rinichi pe care le-au făcut muncind pământul -, sau tinere ieșind la promenadă în ținute casual care pentru femeile de la noi ar fi considerate șleampete. Totodată, aici pot să fie drumurile desfundate, dar tot vezi mașini cu garda la sol joasă ori dame bine în ținute office și pe tocuri făcând slalom printre gropile din trotuar sau ocolind ambalaje aruncate anapoda. Și nu sunt deloc pesimist, excesiv de critic sau autocritic. Toate acestea sunt cunoscute și probabil că vrem să le uităm pentru a ne face viața suportabilă măcar noi cu noi, dacă nu cu restul societății. Comunismul i-a făcut pe români să urască deopotrivă orașul și satul: luați cu forța și înghesuiți în cartierele industriale, deposedați de moștenirea culturală sau materială, s-au trezit înstrăinați de spațiul în care sunt nevoiți să-și ducă viața zi de zi. Se mai hrănesc din legende, trăiesc nostalgii, desigur, idealizează și visează la spații vizitate în concedii, dar prietenia cu locul în care își petrec cea mai mare din timp lipsește. Pentru că identificăm societatea cu statul, greșim transferând aversiunea față de politicieni în ură față de mediul citadin. Oricum e schizoid să ne urâm reprezentanții, asta înseamnă ori că ne urâm pe noi, ori că simțim că nu suntem reprezentați. Iar după ce își dobândesc legitimitatea prin vot - uneori forțând reprezentativitatea prin tot felul de artificii -, aceștia încearcă să-și conserve puterea făcând cât mai dependentă societatea de autoritatea lor. Deși puterea se poate dovedi uneori abuzivă și reclamă opoziție din partea societății (niciodată opoziția politică nu e totuna cu opoziția societății, politicienii se raportează toți de sus în jos la societate, pe când societatea se raportează la ei orizontal, considerându-i din mediul ei), în timp ce autoritatea este mult mai puțin arbitrară. La noi se folosește cel mai des cuvântul putere în discursul public, iar nu autoritate, ceea ce ne descrie tot ca o societate întârziată față de cele occidentale. Istoric vorbind, oricum schimbările s-au produs mai târziu în țările române și mereu am dat vina pe marile puteri (sic!) ce și-au disputat influența în zonă.
Totuși, modele culturale diferite cunoaștem și noi, iar exemplele vestice nu ne lipsesc în ultimul sfert de secol - de la filmele și emisiunile difuzate de televiziuni, până la paginile pe care le accesăm pe internet și rețelele de socializare. Mai degrabă cred că ne lipsește dorința de a învăța. Revenind la relația noastră cu mediul citadin: ținutele scrobite, office, indiferent de mediu și context mi se pare că denotă lipsă de bun gust și de adaptare - sunt ca gulerul pe care și-l ridică maneliștii pentru a-și da importanță -, sau pot fi un reproș adresat de cetățeni autorităților. Ori ca vilele construite de mafioți în mijlocul gropii Glina. Vestimentația casual, folosită cotidian de occidentali, cred că exprimă culturile dinamice, heracleitice - cum le numea în cartea cu titlu omonim Anton Dumitriu. Prin urmare, înainte de 1989 ne-am uniformizat transformându-ne într-o masă amorfă și monocoloră, iar democrația și capitalismul simulat apoi ne-au individualizat prostește, alandala, făcându-ne să trăim deliruri individualiste care ignoră alteritatea și mediul în care ne desfășurăm existența. Eu nu le ignor totuși și, deși le admir româncelor stoicismul pentru imaginea proprie, dincolo de remarcile și glumele noastre misogine, nu pot să nu le reproșez un fel de țățism telenovelistic care îmi reduce din admirație. Dar poate că bârfa și țățismul sunt ceva specific nouă și culturilor eleate - pe acestea le-am întâlnit și la marii oameni de cultură de la noi -, culturi încremenite într-un proiect vetust, balcanic-oriental. Cum suntem situați în spațiul de intersecție dintre Orient și Occident, comportamentele noastre sunt și ele deopotrivă haotice și ordonate. Și astfel ajungem să dăm vina iar pe istorie și pe geografie, niciodată pe îndărătnicia noastră de a nu prelua modelele sau exemplele potrivite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu