Pentru că tocmai ne-am lămurit cum vor guvernanții noștri să ne integreze în China (poate merg și cu trenul să vadă spre gara București mizeria lăsată de cei care administrează depozitele de la Dragonul Roșu sau gunoaiele de la intrarea în gara Constanța, doar e oraș turistic), probabil că urmează India, Rusia, Brazilia, țările arabe și africane -, structurile vest europene și nord-atlantice făcându-le rău (sunt diferențe între aderarea la U.E. sau NATO și integrarea în aceste structuri, iar ele presupun un proces îndelungat, nu înseamnă doar o intenție publică și un act semnat în 2004 sau în 2007, adică trebuie scăpată orice țară fostă comunistă de haitele moștenite care parazitează statul și de mentalitatea care le-a prelungit existența până azi), m-am gândit să scriu câte ceva despre două cărți pe care le citesc în ultima vreme. Plus că am primit o leapșă la care mă bucur să răspund măcar parțial.
Ca orice om dornic să cunoască mereu lumea în care trăiește, nu citesc dintr-o singură carte: pe unitatea centrală de la calculator am vreo trei cărți pe care le țin aproape și le deschid ca pe niște suflete apropiate, pe măsuța de lângă șifonier am un vraf de ziare și încă două cărți pe care le frunzăresc atunci când iau masa (știu că nu se citește și nu se privește la televizor când mănânci, dar așa m-am obișnuit :D), iar pe raftul aflat deasupra canapelei am încă vreo 20 de cărți la care apelez mai rar. Plus vreo 10 bucăți prin două genți de voiaj. Deci cărți multe nu am și îndată ce văd că se adună peste 40 încep să le ofer cadou cunoștințelor. Cine vrea să citească oricum găsește; în format electronic am vreo 10 mii de cărți și e plin de locații internetul unde găsești orice carte vrei, dacă știi să cauți.
Revin cu plăcere însă la una cumpărată prin iulie și care se intitulează Leaderhip adaptiv de Ronald Heifetz, Alexander Grashow și Marty Linsky, pentru că am priceput câteva lucruri valoroase pentru viață din ea: mai întâi, ideea că sistemul e defect nu se justifică decât din perspectiva unui nou sistem, așa cum se întâmplă acum la noi - conștientizăm tarele comunismului doar fiind în trecerea spre capitalism (corupția, ineficiența, incompetența, lipsa competitivității, etc. funcționează legat în acel sistem... actual încă pentru mulți, sau cum sună versurile unei melodii: furt organizat într-o mare dezorganizare). Multă vreme și eu am considerat sistemul defect, numai că el funcționa cursiv în corupția lui. Câtă vreme ne aflăm în acel sistem nu-i percepem limitele, adică exact ce spunea și Thomas Kuhn despre schimbarea paradigmatică. Citez din Leadership adaptiv:
Fondatorul uneia dintre cele mai mari companii de electronice din lume, Konosuke Matsushita, a pornit în lume sărac și aproape orfan. Pe la treizeci și opt de ani, reușise deja să construiască una dintre cele mai promițătoare companii din Japonia, Matsushita Electric Industrial Company, Ltd. (renumită de-atunci pentru marca sa mondială Panasonic). În 1932, după un scurt episod în cadrul unui grup religios și o perioadă de reflecție de două luni, Matsushita s-a adresat unui mare grup de directori și senior-manageri ai companiei, spunându-le că misiunea acesteia va fi, de-acuma, "să combată sărăcia, să scape societatea de necazuri și să-i aducă belșug".
Colegii săi au rămas perplecși. O fi înnebunit Matsushita de tot? Dar raționamentul lui Matsushita fusese cât se poate de simplu: compania producea aparate și obiecte de lux, dar care trebuiau să poată fi cumpărate de orice familie din lume. Realizându-și misiunea, compania va reuși nu numai să realizeze profit, ci și să crească standardul de viață al oamenilor de rând din toată lumea. (pp. 230-231)
Cei care mai țín minte câte ceva de la orele de Antreprenorială dintr-a X-a știu că povestea de mai sus poartă numele de responsabilitate socială a companiilor multinaționale, preocupate să-și țină aproape clienții prin diferite acțiuni în beneficiul public, la rândul lor clienții fiind fidelizați și percepând activitatea economică mai puțin agresiv, deci mai umană.
Neagu Djuvara lucra în anii '50 la Radio Europa Liberă, de unde părinții sau bunicii noștri luau informații clandestin despre lumea liberă aflată dincolo de Cortina de Fier sovietică. În Amintiri din pribegie povestește cum s-au derulat câteva experiențe ale sale în studiourile secției pentru limba română, condusă de Noël Bernard în acei ani. Guraliv, jovial și cu o memorie de invidiat, nonagenarul Djuvara din zilele noastre, iată cum descrie intalnirea cu fostul diplomat român Aristide Burilianu (rudele din partea maică-mii spun că am proveni la rândul nostru din familia fostului guvernator al Băncii Naționale - Dimitrie M. Burileanu, dar cine mai stă să-și facă arborele genealogic, doar de la Adam și Eva suntem toți rude). Citez:
Puțin după mine a sosit la RFE și Aristide (Ticu) Burileanu, fost diplomat și el, ceva mai mare decât mine (am mai vorbit de el în legătură cu echipa lui Alexandru Cretzianu: asigurase la Paris, împreună cu Romulus Boilă, redactarea publicației "La Nation roumaine"). Interesantă figură și asta! Chiar fizicul lui atrăgea atenția: oacheș, nas foarte acvilin, buze groase, sprâncene stufoase și privire ascuțită, fizionomia lui evoca o pasăre de pradă. Scump la vorbă, zâmbet ironic, mai bine nu cădeai în gura lui. Pe mine mă tolera, mai întâi fiindcă mă considera un fel de rudă, căci tatăl său fusese finul lui Petrache Grădișteanu; apoi, să fiu drept, poate aveam și afinități elective, cel puțin la bârfă. (p. 142)
Alături de Lucian Boia și de alți istorici, Djuvara ne argumentează corect mereu că la noi comunismul a fost o ideologie introdusă forțat și că a prins în rândul populației urbane atinse de consecințele industrializării și ale șomajului, deși populația era predominant agrară, deci cu simțul firesc al proprietății. A fost un experiment eșuat care se încăpățânează să continue și azi la nivel mental sărăcind țara. Ce vreau eu să subliniez aici e însă altceva și ține de paideuma sau spiritul popoarelor de care vorbește Leo Frobenius: dacă ne-am dezice de spiritul acesta de bârfă și am fi mai fermi în legătură cu furtul din bani publici, apoi ne-am lua modele adecvate de afaceri și educație din țări dezvoltate precum Germania, Marea Britanie, Franța, Statele Unite și țările nordice, atunci poate că am trăi și cu mai puține frustrări. Altfel tot ce se întâmplă în zilele noastre nu face decât să dea satisfacție tot comuniștilor, pentru că asta și vor: crearea unei conștiințe de clasă a unei mulțimi față de câteva elite intelectuale considerate burgheze. În ce secol trăim?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu