Unii nu cred, însă mereu se produc schimbări - și nu doar în rău, cum perorează adversarii lor încremeniți în proiect. Așa mi-a spus și mie cineva în urmă cu doi ani, "Nu se schimbă nimic", văzând că mă confrunt cu aberațiile manageriale de atunci, așa spuneau cadrele de partid înainte de 1989, iar sloganurile despre schimbare s-au dovedit perimate și au generat contrareacții de nostalgie comunistoidă în absența schimbărilor esențiale și reale pe care le tot reclamă societatea. Pentru că gestionarii schimbărilor fuseseră tot cei dinainte, desigur, interesul fiindu-le de a compromite și discredita Occidentul, democrația, capitalismul. Altfel nici n-ar fi avut succes azi.
Titlul postării mi-a venit gândindu-mă la ediția de săptămâna trecut a Dilemei vechi: "În principiu, despre principii". Logica trimite la reguli, filosofia la principii, asta ne învață și Aristotel. Iar noi avem nevoie de principii și reguli pe aici, prin sud-estul Europei. Sever Voinescu amintește într-un articol din revistă că Uniunea Europeană ar trebui să-și recunoască mai senin originile iudeo-creștine, valorile sau normele sale fiind importante și pentru știința, cultura sau civilizația occidentală. Creștinismul poate fi asumat și de oamenii cultivați ca o formă de respect, nu ca superstiție horoscopistă, de acord. Eu însumi lucrez într-o comunitate multietnică și foarte diversă religios, iar modul în care se respectă instituțional oamenii mie îmi convine. Asta înseamnă că UE poate fi luată ca model civilizațional și de alte uniuni de pe planetă.
Replica despre schimbare primită de mine putea fi înțeleasă și într-o grilă hermeneutică sau fenomenologică: de la "nimic nu se schimbă" la "Nimicul nu se schimbă". Ați văzut voi să se schimbe nimicurile? Nu, rămân la fel. Nimicurile fără personalitate nu se schimbau nici înainte de 1989, nu se schimbă nici acum, ele beneficiază de schimbări numai; nimicuri sunt cei care fac sistemele corupte să funcționeze - chiar fiind impersonali, șterși. Ce, n-au și ei copii de crescut, de însurat și măritat, case de ținut? Doar nu trăim din salariu, din credite bancare și contracte pe bune - asta e logica lor. Sunt deopotrivă culisante nimicurile, se pliază bine. Ele glisează lesne de la un regim la altul, sunt lichelele pomenite de Liiceanu cândva, chiar fără licențe... poetice sau nu. Dar, totodată, oamenii de nimic rămân la fel: fac mereu nimicuri altora, indiferent câte măști ar avea, oriunde s-ar afla. Nimicurile nimicnicesc doar. Desigur, în limba latină persona desemna purtătorul de măști la serbările religioase, dar cum până și limbajul s-a schimbat în timp, azi discutăm de persoană mult mai general: persoană fizică, juridică, divină etc. Actorul, de exemplu, este o persoană și el, nu doar un purtător de măști.
Nimicul trimite către ființă, Ființa și Nimicul sunt totuna, Ex nihilo nihil fit - iată câteva enunțuri de care se lega în conferința "Was ist Metaphysik?" filosoful german Martin Heidegger la instalarea sa în funcția de rector al Universității din Freiburg în anul 1929. El viza curiozitatea interogativă a omului de știință aflat înaintea necunoscutului și a neantului, interogație care-l face pe orice savant să-și înțeleagă obiectul de studiu prin observație și experiment, să-i surprindă legitățile. Un an mai devreme, Heidegger îi dedicase magistrului său, Edmund Husserl, scrierea Sein un Zeit, reținând ideea că fenomenologia lui, întemeiată pe intuiționismul matematic al lui Franz Brentano, trebuie să fie pur descriptivă și totodată o metodă (gr. met-odos = cale de urmat) pentru înțelegerea siluetelor sensibilității (Abschattung), a umbrelor și aparițiilor (copii palide ale Ideilor, le-ar fi spus Platon acestor imitații nereușite de oameni, dar să nu pomenim de originalitate și copiat, că iar facem politică).
Riscul golirii de orice convingere - din teama istorică sau isterică de conflict al convingerilor și de formalism excesiv - e acela de a goli universul întreg până și de sentimentul sacrului, dar pe care suntem nevoiți să-l umplem cu propria imaginație. Când li se răpesc toate mijloacele pentru a evolua normal în societate, câți oameni ar putea renunța la sentimentul sacrului? Adevărata problemă s-ar putea să vină din absența lui, nicidecum din surplus, aș crede eu. Așa se nasc optimiștii schimbărilor ca mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu