Nu mi-aș fi dorit asta, dar pentru că am fost silit și provocat de atâtea ori să-mi dau cu părerea despre politică și politicieni, până la urmă cred că așa îmi fac și datoria de cetățean ajuns la vârsta implicării în viața publică și aleg să mă exprim (dacă realizam eu mai devreme, adică de prin 2007 cât contează ce cred și scriu, nu în 2012, cu siguranță evitam destule situații complicate pentru mine care mi-au fost create, dar - cum spunea Shakespeare - "Totul e bine când se termină cu bine" și oricum niciodată nu e prea târziu să schimbi ceva). Alegerile prezidențiale de anul acesta parcă sunt un concurs de gafe care mai de care mai jignitoare pentru public, asta dacă nu exprimă un blat menit să descurajeze nehotărâții și să păstreze lucrurile dezechilibrate cum au fost dintotdeauna: Bucureștiul și Vestul țării să prospere, în timp ce sudul, estul și nord-estul să rămână de căruță. E ca în economia de oligopol, unde jucătorii își împart piața și - neexistând concurență reală între aceștia -, prețurile sunt injuste pentru clienți, iar calitatea produselor îndoielnică (chiar am înțeles că jocul Monopoly nu mai e cu bancnote din hârtie, ci mai nou are carduri). Astfel, Ponta declara cu aroganță înainte de campania electorală că în primul tur de scrutin privește relaxat la tv cum câștigă, iar zilele trecute Iohannis considera că e ghinionul unui profesor care predă în mediul rural că nu are șase case (oricâte clase ar avea și oricât ar munci?). Asta e o declarație asemănătoare cu aceea a lui Ponta că toți elevii din clasele primare au telefoane inteligente și tablete (ar trebui să-i vadă socialistul din el și pe cei care au wc-ul în curte și nu au apă caldă pentru că - ce să vezi - cară apă cu găleata electorală de la fântână, iar pe la ei nu ajunge decât poștașul o dată pe lună ca să le dea pensia, ajutorul de stat obligatoriu și alocația copiilor). Oamenii au inițiativă și prosperă dacă nu li se iau condițiile, desigur, altfel diferența între noi nu o face nimic din prezent. Pe unde umblă oamenii ăștia? Mă întreb uneori dacă mai trebuie să le ascult declarațiile sau să votez după istoria lor personală, realizările acestora și principiile mele.
Cumnatul meu îmi spunea deunăzi că, într-o tipologie a oamenilor pe care și-o făcuse în minte, făceam parte din categoria celor care "nu își iau în serios propria seriozitate". De fapt, numai disimulez gravitatea înțelesurilor pe care le am asupra situațiilor zâmbind cât mai mult la serviciu, glumind pe seama aberațiilor și stilizând apoi totul în scris. Bineînțeles că această atitudine nu eludează realitatea, dar cum sunt conștient cu cine și cu ce am de a face, am ales o cale rezonabilă, educată de a-mi face viața suportabilă și la fel celor din jur.
Theodor Paleologu, intelectual de dreapta care ține cursuri online de retorică interesante și fiu al literatului Alexandru Paleologu din cercul lui Constantin Noica, îi reproșa ieri pe Facebook purtătoarei de cuvânt a instituției mamut nereformate de la revoluție încoace - Poșta Română - ipocrizia când critică manipularea politicienilor care nu oferă soluții pentru țară, deși poștașii ei distribuie prin sate gratuit materiale electorale deodată cu pensiile. Pe lângă faptul că primirea unui colet durează o săptămână cu Poșta de la noi (ar putea lua exemplul reformării și modernizării Deutsches Post de către statul german, dar cum suntem cu o jumătate de secol în urmă, probabil că asta se va întâmpla peste 50 de ani), în vreme ce o firmă privată de curierat ți-l aduce într-o zi, remarc și eu ceva: cum să nu le distribuie pliante sătenilor, domnule orator, ați uitat că în anul 2012, Victor Ponta îi amenința pe poștași că va desființa 4000 de posturi, iar pensiile vor fi distribuite prin alt sistem? Așa se face politica pumnului de catifea în gura purtătorilor de cuvânt: nu eficientizând instituțiile printr-un management adecvat, ci punând la conducere servanți politici ușor de condiționat apoi. Îi ajută și statisticile pe socialiști: s-au asigurat de mult că au susținători sărăcindu-i, iar populația îmbătrânită și dependentă de stat de la sate se scaldă disciplinată de primarii luați cu japca prin ordonanța traseiștilor, popi răsplătiți pentru cântat în strună comuniștilor de tip sovietic și în strană sau directorași spălați periodic în bazinul electoral al PSD. Principiul e întâlnit și în discuția lui Winston cu torționarul său din romanul "1984" al lui Orwell: "Cum îți exerciți puterea asupra unui om, Winston? Făcându-l să sufere" (a se observa până și culorile folosite în pliantul menit să înfricoșeze populația, propaganda socialistă folosește culorile și formele mesajelor de la România TV, televiziunea mogulului pesedist Sebastian Ghiță). Mediul urban mai puțin educat, cu profesii prost plătite sau expuse accidentelor și șomajului votează tot cu PSD (ar fi de văzut cine sunt patronii și câți sunt membri de partid care acționează tot la comandă politică). Publicul ceva mai educat pare lipsit de interes ori face din asta o formă de entertaintment pe rețelele de socializare, convins că oricum nu se pot schimba prea multe că "sunt ei cu ei" și restul lumii doar îi privește cum se schimbă unii cu alții ca într-un jigsaw puzzle, până când se instalează confortabil în configurații și formule politice convenabile sau ca fețele cubului Rubik nederanjat. Viața acestui din urmă public pare că nu ține de ce decizii iau politicienii, pentru că au venituri suficiente pentru a-și păstra independența, dar birocrația nu le spune nimic? Max Weber considera birocrația o altă formă de tiranie modernă. În fine, ca să citez un gând probabil nerostit de Gabriela Vrânceanu Știrea: viața politică e la fel ca viața în general - cea mai răspândită boală pe cale sexuală.
Adaug încă două texte mai vechi și scrise, iarăși, mult mai bine în 2009, pentru că evoluția scriiturii mele mă interesează :)
Unii ar spune că nu-i un furt, ci o simplă
găselniţă autojustificativă. Dar îi asigur că nu-i aşa. Pentru că depinde cum te
poziţionezi faţă de stat. Iar individul conştient de libertatea lui naturală
poate fi numai într-o poziţie de adversitate faţă de orice sistem sau
instituţie. Prin urmare, nu deconturile false, nu licitaţiile trucate, nu
returnările ilegale de TVA sunt adevăratele furturi. Pentru că nu dai vreo
lovitură sistemului aşa, ci doar te foloseşti de mecanismele pe care ţi le pune
la dispoziţie acesta. Cine nu ştie că legislaţia îmbârligată e înadins creată
aşa pentru a favoriza un anumit număr de firme, de birocraţi sau de potentaţi?
Mai vicleană mi s-a părut însă metoda pe care au iniţiat-o unii şi pe care mi-am
însuşit-o chiar eu, în speranţa că statul agresor va fi disciplinat şi
naturalizat.
Am început odată cu naşterea. Am primit alocaţie. Multă vreme n-am văzut-o eu, dar ştiam că va fi a mea cândva. Şi-apoi nu am mai lăsat-o pe mâna altora. Dar până atunci, mi-am rupt mâna şi am devalizat statul comunist de medicamente, anestezice sau ipsos, ca beneficiar al gratuităţilor pediatrice. Pe urmă, cât am învăţat pentru admiterea la facultate, am încasat ajutorul de şomaj. Mergeam lunar să-mi ştampileze carnetul de şomer, alături de alţi repauzaţi ai societăţii, un funcţionar efeminat care vorbea precipitat, purta ochelari cu rame subţiri şi un ghiul cât ochiul boului la mână. Se uita dispreţuitor la fiecare dintre noi şi parcă întindeam braţul pentru înregistrare la Auschwitz. Ştiam însă că trebuie să fur statul, aşa că îi zâmbeam cuceritor şi mergeam mai departe.
În facultate, am început furturile chiar înainte de primele cursuri. În timp ce studenţii destoinici făceau coadă la prodecan să le dea un loc de cazare sau mituiau pe cine puteau ca să aibă un acoperiş deasupra capului când aveau să vină beţi rangă de la chefurile studenţiei, pe mine mă asigurase media de admitere că am loc de cazare şi, culmea, chiar bursă. Aşa că am prins gustul hoţiei şi anul următor. Am aflat chiar, de la hoţii mai mari, că pot fura bilete de tabără în fiecare vacanţă de vară şi de iarnă. Aşa că am furat privelişti de la munte, de la mare, de la deal ori de la şes. Nu singur, pentru că o aveam pe Bonnie alături, o instructoare desăvârşită în furăciuni, dar care nu prea ştia să se bucure de beneficiile obţinute atât de oneros.
În timpul serviciului, am văzut că se poate fura la fel de bine. Timp de doi ani de zile am furat statul ca salariat şi masterand. În timpul săptămânii prestam la catedră, iar în week-end prestam în bănci. Salariul şi bursa, venind aproape simultan, mă calificau drept un prestidigitator desăvârşit.
Theodor Paleologu, intelectual de dreapta care ține cursuri online de retorică interesante și fiu al literatului Alexandru Paleologu din cercul lui Constantin Noica, îi reproșa ieri pe Facebook purtătoarei de cuvânt a instituției mamut nereformate de la revoluție încoace - Poșta Română - ipocrizia când critică manipularea politicienilor care nu oferă soluții pentru țară, deși poștașii ei distribuie prin sate gratuit materiale electorale deodată cu pensiile. Pe lângă faptul că primirea unui colet durează o săptămână cu Poșta de la noi (ar putea lua exemplul reformării și modernizării Deutsches Post de către statul german, dar cum suntem cu o jumătate de secol în urmă, probabil că asta se va întâmpla peste 50 de ani), în vreme ce o firmă privată de curierat ți-l aduce într-o zi, remarc și eu ceva: cum să nu le distribuie pliante sătenilor, domnule orator, ați uitat că în anul 2012, Victor Ponta îi amenința pe poștași că va desființa 4000 de posturi, iar pensiile vor fi distribuite prin alt sistem? Așa se face politica pumnului de catifea în gura purtătorilor de cuvânt: nu eficientizând instituțiile printr-un management adecvat, ci punând la conducere servanți politici ușor de condiționat apoi. Îi ajută și statisticile pe socialiști: s-au asigurat de mult că au susținători sărăcindu-i, iar populația îmbătrânită și dependentă de stat de la sate se scaldă disciplinată de primarii luați cu japca prin ordonanța traseiștilor, popi răsplătiți pentru cântat în strună comuniștilor de tip sovietic și în strană sau directorași spălați periodic în bazinul electoral al PSD. Principiul e întâlnit și în discuția lui Winston cu torționarul său din romanul "1984" al lui Orwell: "Cum îți exerciți puterea asupra unui om, Winston? Făcându-l să sufere" (a se observa până și culorile folosite în pliantul menit să înfricoșeze populația, propaganda socialistă folosește culorile și formele mesajelor de la România TV, televiziunea mogulului pesedist Sebastian Ghiță). Mediul urban mai puțin educat, cu profesii prost plătite sau expuse accidentelor și șomajului votează tot cu PSD (ar fi de văzut cine sunt patronii și câți sunt membri de partid care acționează tot la comandă politică). Publicul ceva mai educat pare lipsit de interes ori face din asta o formă de entertaintment pe rețelele de socializare, convins că oricum nu se pot schimba prea multe că "sunt ei cu ei" și restul lumii doar îi privește cum se schimbă unii cu alții ca într-un jigsaw puzzle, până când se instalează confortabil în configurații și formule politice convenabile sau ca fețele cubului Rubik nederanjat. Viața acestui din urmă public pare că nu ține de ce decizii iau politicienii, pentru că au venituri suficiente pentru a-și păstra independența, dar birocrația nu le spune nimic? Max Weber considera birocrația o altă formă de tiranie modernă. În fine, ca să citez un gând probabil nerostit de Gabriela Vrânceanu Știrea: viața politică e la fel ca viața în general - cea mai răspândită boală pe cale sexuală.
Adaug încă două texte mai vechi și scrise, iarăși, mult mai bine în 2009, pentru că evoluția scriiturii mele mă interesează :)
Excurs etic.
Am început odată cu naşterea. Am primit alocaţie. Multă vreme n-am văzut-o eu, dar ştiam că va fi a mea cândva. Şi-apoi nu am mai lăsat-o pe mâna altora. Dar până atunci, mi-am rupt mâna şi am devalizat statul comunist de medicamente, anestezice sau ipsos, ca beneficiar al gratuităţilor pediatrice. Pe urmă, cât am învăţat pentru admiterea la facultate, am încasat ajutorul de şomaj. Mergeam lunar să-mi ştampileze carnetul de şomer, alături de alţi repauzaţi ai societăţii, un funcţionar efeminat care vorbea precipitat, purta ochelari cu rame subţiri şi un ghiul cât ochiul boului la mână. Se uita dispreţuitor la fiecare dintre noi şi parcă întindeam braţul pentru înregistrare la Auschwitz. Ştiam însă că trebuie să fur statul, aşa că îi zâmbeam cuceritor şi mergeam mai departe.
În facultate, am început furturile chiar înainte de primele cursuri. În timp ce studenţii destoinici făceau coadă la prodecan să le dea un loc de cazare sau mituiau pe cine puteau ca să aibă un acoperiş deasupra capului când aveau să vină beţi rangă de la chefurile studenţiei, pe mine mă asigurase media de admitere că am loc de cazare şi, culmea, chiar bursă. Aşa că am prins gustul hoţiei şi anul următor. Am aflat chiar, de la hoţii mai mari, că pot fura bilete de tabără în fiecare vacanţă de vară şi de iarnă. Aşa că am furat privelişti de la munte, de la mare, de la deal ori de la şes. Nu singur, pentru că o aveam pe Bonnie alături, o instructoare desăvârşită în furăciuni, dar care nu prea ştia să se bucure de beneficiile obţinute atât de oneros.
În timpul serviciului, am văzut că se poate fura la fel de bine. Timp de doi ani de zile am furat statul ca salariat şi masterand. În timpul săptămânii prestam la catedră, iar în week-end prestam în bănci. Salariul şi bursa, venind aproape simultan, mă calificau drept un prestidigitator desăvârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu