Nomina odiosa, desigur, contează ce face un om, nicidecum numele. Și totuși, nu aveți senzația că inteligența ne este jignită constant, cu repetiție și fără vreun regret? Eu am deja o certitudine: dacă nu se schimbă abordarea politicii, va fi ultima dată când voi mai participa la niște alegeri, când voi mai merge să votez. Știu că scopul politicienilor veroși tocmai neimplicarea este, pentru că n-au nevoie de surprize electorale, dar încep să mă plictisesc deja de când mă scandalizez sub toate formele posibile și-mi tot fac datoria civică de când am împlinit 18 ani încoace. N-ar avea niciun rost apoi să mimez inocențe știind toate aceste matrapazlâcuri și că deciziile nu ne aparțin, iar schimbările vin din altă parte. Ajung altfel să vorbesc și eu ca Vadim despre împărțirea sferelor de influență în această zonă europeană încă de acum 70 de ani sau că avem președinți puși la conducere cu mâna, ca pionii de șah, impuși de alții - de Răsărit sau de Apus - decât de cetățenii români. Sper să se înșele toți scepticii ca mine și să mai existe un pic de imprevizibil în istoria noastră.
Și acum despre jurnalismul de investigații. Pe lângă ziariste ca Selma Iusuf și Adina Popescu de la Dilema veche, mi se pare interesantă și importantă scriitura lui Doru Bușcu. E o scriitură la obiect, pricepută, cu stil, competentă. De obicei amendează pe drept aberațiile serviciilor secrete care au tendința de a se transforma în poliție secretă și poliție politică specifică dictaturilor asiatice sau africane. E și ciudat cum obțin ele mandate judecătorești de interceptare, bruiere și ascultare a cetățenilor fără ca operatorii de telefonie - Vodafone, Orange, Cosmote șamd - să le ceară explicații, deși legea le permite asta. Dar ce firmă ar vrea deranj într-o țară unde se vorbește la telefon mai mult decât în restul Europei, iar piața e împărțită între firmele de telecomunicații ca în economiile bananiere de monopol și oligopol? Niciuna, evident. Însă când analizează politica zilei, Doru Bușcu supraestimează, cred eu, puterea ideologilor aflați în taberele lui Ponta și Iohannis - respectiv Dragnea și Antonescu. Primul o fi bun organizator în teritoriu, dar opinia publică din mediul urban educat și ceva mai informat nu-i acordă credit, iar al doilea e bosumflat de când a pierdut șefia PNL și candidatura la prezidențiale după referendumul din 2012 (al doilea eșec după cel din 2007 - la primul l-am susținut pe Băsescu, iar la al doilea am vrut să fie demis pentru că mi-a tăiat din salariu și s-a oțărât la filosofi :). Mai degrabă, aș crede că ne putem aștepta oricând la un mare blat gratinat din plin cu non combat în care își dau mâna peste țară candidații principali. Lipsa diferențelor doctrinare clare asta și indică: pare că nimeni nu dorește o confruntare directă de opinii asupra problemelor și rezolvarea lor, deci vechile înțelegeri pot rămâne așa cum le-au stabilit. Dacă n-aș ști că în semnătura lor stă viitorul meu și al familiei mele, nici nu mi-ar păsa ce spun și fac aceștia.
În sfârșit, adaug alte câteva texte din trecut și o emisiune de ieri cu poetul Florin Iaru despre Nicolae Steinhardt:
Trasee marine...
Ani de-a rândul am privit întâmplările
nefericite ca pe un lucru cuvenit oricărui muritor, în virtutea unor păcate
ancestrale sau nemărturisite ale noastre. După cum priveam cu teamă şi orice
bucurie. Ne-am ascuns de bucurii şi am fugit de zile ca dracul de tămâie, în
aşteptarea unui rău mai mare. Până când am învăţat că suntem autorii propriei
nefericiri. Că soarele apune şi răsare indiferent dacă noi îl întâmpinăm sau
dacă lumea trece prin crize. Sună a tautologii, a truisme toate acestea, dar e
nevoie să reiterăm adevărurile pe care le înţelegem o dată. Şi numai dacă o
întâmplare atât de grozavă încât să ne scoată din călătoria elipsoidală nu
intervine, atunci avem ocazii destule să încercăm fericirea. Iar astăzi am bifat
încă o zi în calendarul fericirilor mele. Cum e posibil? Nu pentru toţi,
desigur. Doar oamenii fără un viitor vor înţelege. Dispersia gândurilor noastre
îmbracă haine ţesute din fire de nisip şi din strop de valuri. Fără a deranja pe
cineva, fără a ultragia orgoliul nemăsurat al divinităţii, suntem şi noi
fericiţi. Da, chiar noi, oamenii - fiinţele acestea bolnăvicioase,
supraponderale sau anorexice. Când, la o terasă, doi tineri se îmbrăţişează,
sărutându-se, cineva păleşte acolo, sus, de singurătate. Şi să nu ne spună nouă
că iubirea pentru toţi oamenii e mai presus de privirea unei îndrăgostite, că
nu-l cred. Lui nu i-a fost dată şansa de a crea o altă lume, dar nouă ne stau
înainte tot atâtea lumi fericite câte îndrăgostiri vom vedea în jur...
Ce înseamnă să prinzi esenţa unei vârste? Ce
sumă de comportamente ne trasează graniţele între adolescenţă, tinereţe şi
maturitate? Corpul omenesc trece printr-o schimbare celulară completă cam din
şapte în şapte ani, dar celulele acestea ale sufletului, vlăguite de întrebări
şi de întrebuinţare, o dată la câţi ani se schimbă?
Teoreticienii culturii şi istoricii mentalităţilor spun că secolul trecut a început abia în 1914, primul său deceniu şi jumătate aflându-se încă în matricea secolului XIX, aşa cum secolul XXI încă n-a sosit. Problemele, gusturile, concepţia despre lume, justificarea acţiunilor, explicaţiile rămăseseră cu un secol în urmă, deşi timpul convenţional bifa în calendare alt veac.
La fel se întâmplă şi cu fiecare individ în parte, reluând fractalic obsesiile timpului mai mare în care ne reflectăm. La vârsta de 10 ani priveam sfârşitul mileniului ce avea să-mi întâlnească tinereţea cu o teamă eschatologică alimentată de cine ştie ce frici medievale încastrate în ADN-ul strămoşilor mei. Perspectiva sfârşitului venea în contradicţie cu iluzia permanenţei religiei pe dos care era atunci comunismul. Apoi, la 20 de ani, trăindu-mi iubirea adolescentină, am încetat să mai privesc înapoi şi-nainte, convins că în clipa ce avea să-nceapă cu acei ani îmi voi surprinde propria esenţă. Esenţialul a-ntârziat să apară însă şi teamă mi-e că nici mâine, când voi atinge oficiala vârstă de 30 de ani, nu voi reuşi să-l găsesc. Deşi artele, sportul, ştiinţele, filosofia sau religia mi-ar putea furniza doza narcotică de înţelegere a mea şi a-nconjurătorului, rămân dezinteresat de ele şi devin tot mai sceptic. Frumuseţea mă dezamăgeşte pentru că poate supravieţui într-un om rău sau ignorant, corpul se supune prea lesne legilor pământului, filosofia continuă să macine întrebări ca o moară lipsită de grâne, iar oamenii religioşi mă irită prin seninătatea tâmpă de care dispun. Am învăţat să preţuiesc tot mai mult liniştea...
Teoreticienii culturii şi istoricii mentalităţilor spun că secolul trecut a început abia în 1914, primul său deceniu şi jumătate aflându-se încă în matricea secolului XIX, aşa cum secolul XXI încă n-a sosit. Problemele, gusturile, concepţia despre lume, justificarea acţiunilor, explicaţiile rămăseseră cu un secol în urmă, deşi timpul convenţional bifa în calendare alt veac.
La fel se întâmplă şi cu fiecare individ în parte, reluând fractalic obsesiile timpului mai mare în care ne reflectăm. La vârsta de 10 ani priveam sfârşitul mileniului ce avea să-mi întâlnească tinereţea cu o teamă eschatologică alimentată de cine ştie ce frici medievale încastrate în ADN-ul strămoşilor mei. Perspectiva sfârşitului venea în contradicţie cu iluzia permanenţei religiei pe dos care era atunci comunismul. Apoi, la 20 de ani, trăindu-mi iubirea adolescentină, am încetat să mai privesc înapoi şi-nainte, convins că în clipa ce avea să-nceapă cu acei ani îmi voi surprinde propria esenţă. Esenţialul a-ntârziat să apară însă şi teamă mi-e că nici mâine, când voi atinge oficiala vârstă de 30 de ani, nu voi reuşi să-l găsesc. Deşi artele, sportul, ştiinţele, filosofia sau religia mi-ar putea furniza doza narcotică de înţelegere a mea şi a-nconjurătorului, rămân dezinteresat de ele şi devin tot mai sceptic. Frumuseţea mă dezamăgeşte pentru că poate supravieţui într-un om rău sau ignorant, corpul se supune prea lesne legilor pământului, filosofia continuă să macine întrebări ca o moară lipsită de grâne, iar oamenii religioşi mă irită prin seninătatea tâmpă de care dispun. Am învăţat să preţuiesc tot mai mult liniştea...
Expiatoare...
M-am avântat în oceanul de sticlă tremurândăPe nisip, o colonie de caşaloţi, eşuaţi în concedii
Şi nu înţelegeam, înfierbântat de mers,
De ce apa e atât de singură la ora aia...
În difuzoare, se-auzea Chirilă urlând la Radio Vacanţa:
"M-am săturat de patul meu de-acasăăă!"
Şi-atunci am plonjat, deschizând ochii
Îndată ce-am atins cu mâinile subfaţa încreţită
Am înmărmurit, am plutit şi m-am lămurit:
Din adâncuri priveau mii de ochii străvezii,
Meduze minuscule, ca nişte nasturi din jeleu,
Râzându-şi de-ndrăzneala terestrului gonit de soare
Surorile lor, algele, dansau către mal
Iar ele, mai cutezătoare, ocupaseră largul
Nu-i nimic, mi-am spus,
Şi le-am întins mâna cu prietenie
E mare destulă pentru toţi...
Dezvoltarea durabilă
Ştiinţele naturii, dar şi cele ale culturii apreciază că
începuturile gândirii umane s-au aflat în strânsă dependenţă de manifestările
mediului în care individul uman şi-a desfăşurat activitatea. Dacă evoluţia
fiecăruia dintre noi urmează, într-adevăr, la scară redusă, evoluţia întregii
specii homo sapiens, atunci putem considera că primele reflecţii ale filosofilor
presocratici asupra naturii corespund reflecţiilor primilor oameni în mintea
cărora s-au produs cele dintâi sinapse şi, mutatis mutandis, se potrivesc
întrebărilor ce se nasc în mintea copilului desprins de placentă şi nevoit să se
integreze în realitatea ostilă căreia îi este livrat.
Întâlnim, prin urmare, primul om conştient de sine în faţa marilor prădători din junglă şi a plantelor înşelător colorate, filosoful presocratic – Thales, de exemplu –, contemplând ordinea din cetate, alinierea geometrică a coloanelor templului, succesiunea regulată a anotimpurilor, alternanţa noapte-zi, după cum întâlnim şi nou-născutul invadat de zgomote, gusturi, mirosuri şi culori care nu sunt recunoscute ca fiind ale mamei sale. Aceştia trei sunt situaţi în faţa unei realităţi cu care se confruntă şi căreia trebuie să-i dea sens pentru a se integra în ea, iar întrebarea ce se iveşte în mintea lor, sub forme diferite, poate fi aceeaşi: „De unde vin şi încotro duc toate acestea?”
Presocraticii sunt recunoscuţi în istoria gândirii occidentale sub numele de „fiziologi” sau „naturalişti”, întrucât sunt cei de pe urma cărora au rămas indicaţii sub formă poetică ale preocupărilor omului de acum 2500 de ani asupra „naturii” şi „naturii (esenţei) lucrurilor” înconjurătoare. Confuzia provenită din traducerea textelor presocratice între „natură” şi „natura lucrurilor” este rezolvată prin răspunsul privind semnificaţia acordată termenului „natură”; altfel spus, este natura sursa lucrurilor înconjurătoare sau doar un „mediu” pentru desfăşurarea unei voinţe situate dincolo de natură?
Anaximene din Clazomene, de pildă, considera că aerul este sursa tuturor lucrurilor, probabil pornind de la observaţia simplă că organismele dezvoltate folosesc aerul ca sursă de supravieţuire. Thales din Milet, pe de altă parte, găsea că apa reprezintă esenţa tuturor lucrurilor, deşi aceasta putea fi întâlnită sub aparenţele ei ca mineral, plantă sau animal, cristalizarea mineralului, supravieţuirea plantei sau combustia din metabolismul animalelor având ca substrat unic permanenţa apei în toate. Desigur, Thales pornea şi el de la constatarea că seminţele plantelor şi animalelor erau umede, fapt menţionat doxografic de anticul Diogene Laertio, în scrierea „Despre vieţile şi doctrinele filosofilor”. Mai puţin radical decât aceşti doi naturalişti, Empedocle din Agrigent înţelegea compoziţia lucrurilor şi a corpurilor drept joc al Iubirii şi Urii (Phylias şi Neikos) cu cele patru elemente: apă, aer, foc şi pământ. Gradul de structurare al corpurilor creştea în funcţie de puterea organizatoare a iubirii, dar se puteau produce şi dezagregări specifice, ca urmare a influenţei urii.
Iată însă că „toate-s vechi şi noi sunt toate”. Şi, aşa cum atomismul din fizica modernă pare să ajungă la aceleaşi concluzii cu speculaţiile lipsite de sprijinul instrumentelor, ale anticilor Democrit şi Leucip, termodinamica pare să dea numele de „entropie” (pozitivă sau negativă) unor procese descrise mult mai poetic sau intuitiv de un gânditor cum era Empedocle.
Excursul din paragraful precedent îmi permite să concluzionez abrupt că legătura dintre om şi mediul natural în care acesta îşi desfăşoară existenţa este indisolubilă, dincolo de orice supoziţie a existenţei unei divinităţi care să ne fi creat sau a sensurilor pe care individul izolat şi orgolios le găseşte pentru a-şi justifica existenţa. Ceea ce constituie, în opinia mea, o justificare logică pentru orice mişcare ecologistă din zilele noastre care urmăreşte dezvoltarea durabilă a comunităţii umane.
Întâlnim, prin urmare, primul om conştient de sine în faţa marilor prădători din junglă şi a plantelor înşelător colorate, filosoful presocratic – Thales, de exemplu –, contemplând ordinea din cetate, alinierea geometrică a coloanelor templului, succesiunea regulată a anotimpurilor, alternanţa noapte-zi, după cum întâlnim şi nou-născutul invadat de zgomote, gusturi, mirosuri şi culori care nu sunt recunoscute ca fiind ale mamei sale. Aceştia trei sunt situaţi în faţa unei realităţi cu care se confruntă şi căreia trebuie să-i dea sens pentru a se integra în ea, iar întrebarea ce se iveşte în mintea lor, sub forme diferite, poate fi aceeaşi: „De unde vin şi încotro duc toate acestea?”
Presocraticii sunt recunoscuţi în istoria gândirii occidentale sub numele de „fiziologi” sau „naturalişti”, întrucât sunt cei de pe urma cărora au rămas indicaţii sub formă poetică ale preocupărilor omului de acum 2500 de ani asupra „naturii” şi „naturii (esenţei) lucrurilor” înconjurătoare. Confuzia provenită din traducerea textelor presocratice între „natură” şi „natura lucrurilor” este rezolvată prin răspunsul privind semnificaţia acordată termenului „natură”; altfel spus, este natura sursa lucrurilor înconjurătoare sau doar un „mediu” pentru desfăşurarea unei voinţe situate dincolo de natură?
Anaximene din Clazomene, de pildă, considera că aerul este sursa tuturor lucrurilor, probabil pornind de la observaţia simplă că organismele dezvoltate folosesc aerul ca sursă de supravieţuire. Thales din Milet, pe de altă parte, găsea că apa reprezintă esenţa tuturor lucrurilor, deşi aceasta putea fi întâlnită sub aparenţele ei ca mineral, plantă sau animal, cristalizarea mineralului, supravieţuirea plantei sau combustia din metabolismul animalelor având ca substrat unic permanenţa apei în toate. Desigur, Thales pornea şi el de la constatarea că seminţele plantelor şi animalelor erau umede, fapt menţionat doxografic de anticul Diogene Laertio, în scrierea „Despre vieţile şi doctrinele filosofilor”. Mai puţin radical decât aceşti doi naturalişti, Empedocle din Agrigent înţelegea compoziţia lucrurilor şi a corpurilor drept joc al Iubirii şi Urii (Phylias şi Neikos) cu cele patru elemente: apă, aer, foc şi pământ. Gradul de structurare al corpurilor creştea în funcţie de puterea organizatoare a iubirii, dar se puteau produce şi dezagregări specifice, ca urmare a influenţei urii.
Iată însă că „toate-s vechi şi noi sunt toate”. Şi, aşa cum atomismul din fizica modernă pare să ajungă la aceleaşi concluzii cu speculaţiile lipsite de sprijinul instrumentelor, ale anticilor Democrit şi Leucip, termodinamica pare să dea numele de „entropie” (pozitivă sau negativă) unor procese descrise mult mai poetic sau intuitiv de un gânditor cum era Empedocle.
Excursul din paragraful precedent îmi permite să concluzionez abrupt că legătura dintre om şi mediul natural în care acesta îşi desfăşoară existenţa este indisolubilă, dincolo de orice supoziţie a existenţei unei divinităţi care să ne fi creat sau a sensurilor pe care individul izolat şi orgolios le găseşte pentru a-şi justifica existenţa. Ceea ce constituie, în opinia mea, o justificare logică pentru orice mişcare ecologistă din zilele noastre care urmăreşte dezvoltarea durabilă a comunităţii umane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu