Revin la câteva texte din primii ani de blogging. Prin 2007-2008 blogosfera chiar oferea un spațiu de interacțiune oamenilor care se dedicau scrisului. De atunci s-au întâmplat multe și parcă tot mai puțini au fost cei care s-au încumetat să mai practice această îndeletnicire
Metaforă, te-am înşelat cu Muzica!
"Nu e ce crezi", ţi-aş spune
Dar, nu. Azi e mai mult decât ai bănuit
Căci tu mă plimbi hoinar de colo-colo
Iar ea m-aruncă doar în acea lume
Această Muzică...
Poate muta munţii din loc
Mai mult decât orice credinţă...
Priviţi cum continentele se-apropie stinghere!
De mult nu le-a fost dat să se revadă...
Chopin, mă ierţi că ţi-am nesocotit
A 10-a nocturnă?
Dar, nu. Azi e mai mult decât ai bănuit
Căci tu mă plimbi hoinar de colo-colo
Iar ea m-aruncă doar în acea lume
Această Muzică...
Poate muta munţii din loc
Mai mult decât orice credinţă...
Priviţi cum continentele se-apropie stinghere!
De mult nu le-a fost dat să se revadă...
Chopin, mă ierţi că ţi-am nesocotit
A 10-a nocturnă?
Stângăcii destinale...
I se povestise că a început
devreme. Pe masa de naşteri a pornit-o la goană, cu ombilicul după el.
I-a tras doctorul Romedea câteva palme până ce s-a potolit şi l-a
putut elibera în lume de capul lui. Aproape 4 kg şi roşu ca un rac
fiert, cum îi spuneau surorile înspăimântate mai târziu. Apoi, pe la
doi ani, şi-a stabilt ţinta pe geamul din faţa uşii apartamentului. Cu
ochii închişi, cu braţele întinse, se proptea în el de fiecare dată
când îl scoteau la joacă. A rezistat multă vreme. Geamul. Dar într-o
zi, când a ieşit cu fratele mai mare la joacă, geamul a cedat. I-a
provocat cu dinţii străvezii de jos o rană la încheietura stângii şi pe
antebraţ. Poartă şi acum amintirea aceea, dar timpul semnelor nu se
oprise, parcă din dorinţa de a-l transforma într-un Scarface. Părinţii,
mai mereu plecaţi să împlinească nobilele "idealuri ale socialismului",
s-au mutat cu familia din oraş în oraş, după cum cereau planurile de
reconstrucţie a cartierelor de locuinţe după cutremurul din '77. Aşa îşi
amintea frăţia de şireturi cu Mitică din Turnu Severin, cu care s-a
pomenit căzând în nas şi amândoi pişând ochii apoi, în hohotele de râs
ale vecinelor ce sporovăiau pe băncuţa din faţa blocului. A schimbat
vestul cu estul şi s-a pomenit la Oneşti, pe stadionul unde
motociclişti curajoşi treceau prin cercuri de foc sub privirile sale
halucinate. I-au spus ai lui cum din acel oraş a pornit Nadia Comăneci saltul către
înălţimi. Atunci a auzit prima dată expresia "10 pe linie" şi asta l-a
încântat nespus. S-a trezit pe la 6 ani, la Cernavodă. Acolo, într-o zi a adormit şi l-a trezit o zarvă câteva ore mai târziu, strigau ai lui să le descuie uşa pe care o
blocase pe interior. În altă zi, n-a mai aşteptat să-l lase aşa, încât
s-a aventurat la pescuit cu alţi copii din bloc, pe malul Dunării, unde
a văzut o scenă teribilă. Un băiat mai mare se adăpostise de ploaie
într-o cutie de înaltă tensiune de pe mal şi atârna carbonizat de
cabluri. L-au gonit miliţienii şi militarii veniţi să constate şi
de-atunci şi-a spus că pe el n-o să-l prindă niciodată ploaia la
pescuit. Dar s-au ivit altele. Odată l-a luat tatăl în delegaţie la
Bucureşti şi a privit oraşul noaptea din balconul de la etajul întâi al
hotelului. Nu înţelegea de ce nu se opresc luminile care îi proiectau
poveşti pe tavanul încăperii, iar altă dată s-a rătăcit în parcul din
zona gării, când ai lui făceau cumpărături şi, după odiseea pe alei, a
aşteptat câteva ore pe o bancă să-l ia şi pe el cineva, până când sora
cea mare l-a aflat şi i-a şters bucuroasă două palme care
i-au amintit de ziua naşterii lui. Şi n-au fost ultimele. Că a mai
primit de la ea tot atâtea la începutul adolescenţei lui tembele.
Adolescenţă petrecută într-un orăşel industrial, printre blocuri în
construcţie. Ele au venit după o revoltă că n-a fost lăsat să iasă
la canal să înoate. Şi-atunci a luat un cablu gros pe care l-a
proptit straşnic de balustrada balconului, hotărât să coboare în
stradă. Sora lui mai mare, văzându-l, i-a zâmbit familiar şi
i-a spus că-l lasă afară. Apoi l-a articulat scurt şi l-a ţinut în casă
toată ziua, deşi înainte îşi propusese să-l lase la joacă.
În timpul şcolii, şi-a rupt mâna după un fault comis iarna de colegul de clasă Popovici. Le povestea, căzut şi râzând, celorlalţi, că nu-şi poate simţi stânga. S-a ridicat şi a parcurs, cu mâna ţinută grijuliu în dreapta, drumul infinit de cinci minute către casă. A rămas cu spatele rezemat de zidul blocului până când au venit ai lui de la muncă şi tata l-a dus în braţe până la dispensarul din cartier - dispensarul unde i-a dus diriginta cu clasa după explozia de la Cernobâl ca să le dea doamna Cuşa cu vată şi iod în gât, că te apără de radiaţii, cică (doamna Cuşa avea o fată frumoasă de îngheţa când trecea pe lângă el spre şcoală, înaltă, brunetă, cu ochii albaştri şi părul lung, care învăţa bine şi zâmbea larg, dar a auzit mai târziu că soţul doamnei Cuşa avea să dispară undeva pe mări, înghiţit de rechini sau răpit de piraţii somalezi, că nu era clară legenda, şi el se întristase gândindu-se la cât o fi suferit Iuliana din pricina asta). Avea să înceapă drumul spitalelor de atunci. Medicii din Constanţa i-au pus oasele antebraţului strâmb şi a trebuit să facă operaţie la Mangalia, unde doctorul Deliu, un domn bătrân şi cu dragoste pentru copii, l-a încântat spunându-i că-i va pune tijă de argint şi că trebuie s-o poarte cu grijă. Acolo l-a prins revoluţia şi nopţile departe de ai lui, cu zgomot de mitraliere venit dinspre mare, cu lumina stinsă şi paturile trase de la geam. Şi cu perdelele negre, masive, după care trăgea cu ochiul către luminile de şrapnel din larg. Dar a venit mama lui, într-o zi când zgomotul încetase şi lumea se adunase tăcută în salonul cel mai mare de la etaj, unde privea consternată la televizor două leşuri ciuruite. În afară de suferinţa surdă ce-i era ascunsă după gips, mai avea parte şi de o frică neînţeleasă, venind de la chipurile celor din jur. L-a îmbrăcat impacientată mama şi l-a dus către gară, de unde au luat trenul spre Constanţa, acolo văzând stâlpii ciuruiţi ai peronului şi apoi străzile pustii ale oraşului, deşi era miezul zilei. Doar la intersecţii zărea tanchete verzi, supraveghind maşinile ce se-ncumetau să apară. Şi o Dacie răsturnată în zona Dacia, ciuruită de mitraliere, iar oamenii din troleibuz şuşoteau că fusese un conducător auto care a refuzat să oprească la semnalul militarilor.
Anii 90 l-au prins îndrăgostit de Raluca, cea cu nasul coroiat şi care asculta mereu cu plăcere melodia celor de la Rolling Stones, "Angie", de pe albumul "Golden rock ballads", pe care el îl subtilizase de la sora sa mijlocie, soră cu care se certa mereu pentru că el îi lua casetele să le asculte şi le demagnetiza ca nătângul sau le agăţa banda în capul de redare al casetofonului. Dar apoi Raluca s-a mutat în Bucureşti şi, după două luni de zile infernale, când simţea că rostul pentru el era încheiat cu acea absenţă, a-nceput să-i placă Cipriana, o puştoaică de a X-a ce dădea târcoale găştii lui de rockeri. Iar apoi nu i-a mai plăcut Cipriana pentru că nu se putea înţelege cu ea. Tăcea mult fata sau râdea prosteşte din orice. Şi-atunci s-a plictisit până şi de chipul ei frumos. Aşa a cunoscut-o pe o fată cu doi ani mai mare decât el, care i-a spus că îi place Dostoievski, lucru care l-a făcut să-i împrumute "Fraţii Karamazov", două volume sustrase de la aceeaşi soră mijlocie şi ţâfnoasă. Pe fata aceea abia a îndrăznit s-o sărute, pentru că a aflat repede cum ea vroia să-l facă gelos pe un fost prieten de-al său şi de aceea îl băgase în seamă. Aşa că s-a înfiinţat la uşa ei într-o după-amiază, cerându-i înapoi cele două volume din Dostoievski şi părăsind-o, după ce i-a aruncat o privire neiertătoare.
Aşa a ajuns la facultate, coleg de cămin cu nişte beţivi de care s-a dezbărat abia după ce, ambetat de Săniuţe, a făcut flic-flac-ul în pat şi s-a lovit rău la frunte şi la nas. A pus pe unul dintre ei s-o cheme pe Cristina să-l îngrijească şi ea a stat în acea seară cu comprese reci la fruntea lui, dar i-a pus aiurea boţul de carne fluturândă la frunte şi nas, încât a rămas şi acum cu două semne pe faţă, abia sesizabile. În acea noapte, i-a spus Cristina mai târziu, ea n-a putut să închidă un ochi. A rătăcit confuză prin campus şi prin Iaşi până către ziuă, mirându-se că aşa oameni există. Aproape 10 ani mai târziu, şi el se întreba de ce unii oameni au fost buni când lucrurile stăteau prost şi au devenit răi când lucrurile stăteau bine. Dar... şi-a spus că semnele se vor arăta în continuare şi trebuie să le dea ascultare.
În timpul şcolii, şi-a rupt mâna după un fault comis iarna de colegul de clasă Popovici. Le povestea, căzut şi râzând, celorlalţi, că nu-şi poate simţi stânga. S-a ridicat şi a parcurs, cu mâna ţinută grijuliu în dreapta, drumul infinit de cinci minute către casă. A rămas cu spatele rezemat de zidul blocului până când au venit ai lui de la muncă şi tata l-a dus în braţe până la dispensarul din cartier - dispensarul unde i-a dus diriginta cu clasa după explozia de la Cernobâl ca să le dea doamna Cuşa cu vată şi iod în gât, că te apără de radiaţii, cică (doamna Cuşa avea o fată frumoasă de îngheţa când trecea pe lângă el spre şcoală, înaltă, brunetă, cu ochii albaştri şi părul lung, care învăţa bine şi zâmbea larg, dar a auzit mai târziu că soţul doamnei Cuşa avea să dispară undeva pe mări, înghiţit de rechini sau răpit de piraţii somalezi, că nu era clară legenda, şi el se întristase gândindu-se la cât o fi suferit Iuliana din pricina asta). Avea să înceapă drumul spitalelor de atunci. Medicii din Constanţa i-au pus oasele antebraţului strâmb şi a trebuit să facă operaţie la Mangalia, unde doctorul Deliu, un domn bătrân şi cu dragoste pentru copii, l-a încântat spunându-i că-i va pune tijă de argint şi că trebuie s-o poarte cu grijă. Acolo l-a prins revoluţia şi nopţile departe de ai lui, cu zgomot de mitraliere venit dinspre mare, cu lumina stinsă şi paturile trase de la geam. Şi cu perdelele negre, masive, după care trăgea cu ochiul către luminile de şrapnel din larg. Dar a venit mama lui, într-o zi când zgomotul încetase şi lumea se adunase tăcută în salonul cel mai mare de la etaj, unde privea consternată la televizor două leşuri ciuruite. În afară de suferinţa surdă ce-i era ascunsă după gips, mai avea parte şi de o frică neînţeleasă, venind de la chipurile celor din jur. L-a îmbrăcat impacientată mama şi l-a dus către gară, de unde au luat trenul spre Constanţa, acolo văzând stâlpii ciuruiţi ai peronului şi apoi străzile pustii ale oraşului, deşi era miezul zilei. Doar la intersecţii zărea tanchete verzi, supraveghind maşinile ce se-ncumetau să apară. Şi o Dacie răsturnată în zona Dacia, ciuruită de mitraliere, iar oamenii din troleibuz şuşoteau că fusese un conducător auto care a refuzat să oprească la semnalul militarilor.
Anii 90 l-au prins îndrăgostit de Raluca, cea cu nasul coroiat şi care asculta mereu cu plăcere melodia celor de la Rolling Stones, "Angie", de pe albumul "Golden rock ballads", pe care el îl subtilizase de la sora sa mijlocie, soră cu care se certa mereu pentru că el îi lua casetele să le asculte şi le demagnetiza ca nătângul sau le agăţa banda în capul de redare al casetofonului. Dar apoi Raluca s-a mutat în Bucureşti şi, după două luni de zile infernale, când simţea că rostul pentru el era încheiat cu acea absenţă, a-nceput să-i placă Cipriana, o puştoaică de a X-a ce dădea târcoale găştii lui de rockeri. Iar apoi nu i-a mai plăcut Cipriana pentru că nu se putea înţelege cu ea. Tăcea mult fata sau râdea prosteşte din orice. Şi-atunci s-a plictisit până şi de chipul ei frumos. Aşa a cunoscut-o pe o fată cu doi ani mai mare decât el, care i-a spus că îi place Dostoievski, lucru care l-a făcut să-i împrumute "Fraţii Karamazov", două volume sustrase de la aceeaşi soră mijlocie şi ţâfnoasă. Pe fata aceea abia a îndrăznit s-o sărute, pentru că a aflat repede cum ea vroia să-l facă gelos pe un fost prieten de-al său şi de aceea îl băgase în seamă. Aşa că s-a înfiinţat la uşa ei într-o după-amiază, cerându-i înapoi cele două volume din Dostoievski şi părăsind-o, după ce i-a aruncat o privire neiertătoare.
Aşa a ajuns la facultate, coleg de cămin cu nişte beţivi de care s-a dezbărat abia după ce, ambetat de Săniuţe, a făcut flic-flac-ul în pat şi s-a lovit rău la frunte şi la nas. A pus pe unul dintre ei s-o cheme pe Cristina să-l îngrijească şi ea a stat în acea seară cu comprese reci la fruntea lui, dar i-a pus aiurea boţul de carne fluturândă la frunte şi nas, încât a rămas şi acum cu două semne pe faţă, abia sesizabile. În acea noapte, i-a spus Cristina mai târziu, ea n-a putut să închidă un ochi. A rătăcit confuză prin campus şi prin Iaşi până către ziuă, mirându-se că aşa oameni există. Aproape 10 ani mai târziu, şi el se întreba de ce unii oameni au fost buni când lucrurile stăteau prost şi au devenit răi când lucrurile stăteau bine. Dar... şi-a spus că semnele se vor arăta în continuare şi trebuie să le dea ascultare.
Înotând într-o zi...
Nu mă gândeam,Doar ne cunoaştem de ani buni,
Aveam vreo şase, iar tu milenii
Şi totuşi, azi nu erai în apele tale
Parcă vreun turbion ţi-a făcut
Transplant de alge,
Şi de stele,
Şi de scoici
Pentru că m-azvârleai din braţe
Ca pe-un copil nedorit,
Ca pe-un străin de malurile tale
Trei, cinci, şapte
Sau numai unul
Poate că v-aţi certat voi doi,
Cerul şi tu (la orizont, păreaţi într-un sărut)
Căci şi-n privirea lui
Se-ngroşau capilare
De nori-fâşii, nervoase
Dar eu ce v-am făcut?
O fi Gustar, dar nu te las
Să guşti din mine;
Înfruptă-te, mai bine, din fiii Serpentiei
Că tot le-a trimis cozile
Unduitoare pe valuri
Să mă-nsoţească, să mă sperie
Bine, mi-ai spus ultima dată
Că nu-mi mai dai săruturi când fumez
Dar fii şi tu încă o dată iertătoare,
Nu-i lesne să fii om
Să-nduri povara timpului
Prea scurt
Şi să rămâi tot drept
Fii bună, deci, şi dă-mi o altă zi senină
Cândva, ţi-oi aduce prinosul meu
De lacrimi
Sărate, bucuroase,
Ale tale surori...
Călătorii crepusculare. Ambitext
(13.04.2008
00:53:33):
...şi se lăsă liniştea grea...
…marinarii strânseră velele corăbiei şi se duseră la odihnă în cabine....
shhh
nuh
…rechinii adulmecau ofticoşi lipsa cadavrelor după furtună...
weekendu` se traieste mai bn noaptea
…niciun marinar nu căzuse de data asta...
"Lasă, îşi spuseră ei....ne îmbuibăm cu nişte meduze astă seară...."
uuu
…dacă mă lasă în bătaia...valurilor...
...şi corabia pârâia din toate nodurile....zdrenţe de pânze fluturau fantomatec pe catarg...
...
and?
…la orizont, clipea intermitent lumina unui far...
si nu se mai culca toti odata?
…aaa, căpitanul rămase treaz...
…el ţinea direcţia la timonă...
…încet-încet, căpitanul simţea cum i se lipesc genele...
…şi, în balansul corăbiei, se ridică uşor peste plapuma de ceaţă....înaintă către Steaua Polară...
................................................................................................
(20.04.2008 19:40:37):
...norii se adunară pe cerul răvăşit de vânt...
…pescăruşii se ascunseră sub streaşina casei....
…în depărtare se auzea înfundat un tunet răzleţ...
…văzduhul se umplu atunci de urme roşiatice...
…se lăsă liniştea...
…Apoi....un răpăit puternic de ploaie se porni ca din senin....
…casele gemeau sub lovitura fulgerelor şi sub stropii de ploaie ce cădeau ca gloanţele din cer...
…întreaga suflare omenească şi restul vieţuitoarelor tremurau în cuiburile lor...
…urgia se opri însă ca din senin...
…frunzele copacilor se aşezară la locul lor, scuturându-se de povară...
…porţile cerului se deschiseră şi din ele se iţi un evantai multicolor...
…era Curcubeul...
…le râse oamenilor şi spuse: "Aţi văzut că nu-i trebuie Zeului decât să strănute pentru a vă face mii fărâme?"
…şi toţi oamenii scoaseră capetele umili din adăposturi....Îi iertase El şi de data asta...
...şi se lăsă liniştea grea...
…marinarii strânseră velele corăbiei şi se duseră la odihnă în cabine....
shhh
nuh
…rechinii adulmecau ofticoşi lipsa cadavrelor după furtună...
weekendu` se traieste mai bn noaptea
…niciun marinar nu căzuse de data asta...
"Lasă, îşi spuseră ei....ne îmbuibăm cu nişte meduze astă seară...."
uuu
…dacă mă lasă în bătaia...valurilor...
...şi corabia pârâia din toate nodurile....zdrenţe de pânze fluturau fantomatec pe catarg...
...
and?
…la orizont, clipea intermitent lumina unui far...
si nu se mai culca toti odata?
…aaa, căpitanul rămase treaz...
…el ţinea direcţia la timonă...
…încet-încet, căpitanul simţea cum i se lipesc genele...
…şi, în balansul corăbiei, se ridică uşor peste plapuma de ceaţă....înaintă către Steaua Polară...
................................................................................................
(20.04.2008 19:40:37):
...norii se adunară pe cerul răvăşit de vânt...
…pescăruşii se ascunseră sub streaşina casei....
…în depărtare se auzea înfundat un tunet răzleţ...
…văzduhul se umplu atunci de urme roşiatice...
…se lăsă liniştea...
…Apoi....un răpăit puternic de ploaie se porni ca din senin....
…casele gemeau sub lovitura fulgerelor şi sub stropii de ploaie ce cădeau ca gloanţele din cer...
…întreaga suflare omenească şi restul vieţuitoarelor tremurau în cuiburile lor...
…urgia se opri însă ca din senin...
…frunzele copacilor se aşezară la locul lor, scuturându-se de povară...
…porţile cerului se deschiseră şi din ele se iţi un evantai multicolor...
…era Curcubeul...
…le râse oamenilor şi spuse: "Aţi văzut că nu-i trebuie Zeului decât să strănute pentru a vă face mii fărâme?"
…şi toţi oamenii scoaseră capetele umili din adăposturi....Îi iertase El şi de data asta...
Mielina sufletelor noastre...
Ne ferim de mângâieriCa Mişu, motanul meu,
Când îi întind mâna prieteneşte
Stratul subţire dintre noi,
Interfaţa gândurilor noastre,
Glăsuieşte pe mii de voci
Nu ştiu ce palme brute aţi primit
Nici bisturiul care v-a separat
Dar ştiu că suntem cu toţii siamezi
Vizigoţi, ostrogoţi, monozigoţi,
Nu e departe vremea
În care vorbi-vom aceeaşi limbă
Şi-atunci să vedeţi voi
Câte ne stau alături de milenii
Câte poveşti au a ne spune
Mineralul, vegetalul şi divinul...
Binele ca act reflex
Există o ordine morală în lume. Speranţa
asta acţionează ca o convingere. Pus în situaţia de a ascunde un
rău, sunt învins de dispreţ şi îmi asum binele. Acţionez.
Uneori îl fac cu-nverşunare. E strigătul meu către cer.
Ajung să văd la fel chiar şi iubirea. "Iubesc România
cu o ură grea", îmi răsună în cap o mărturisire
cioraniană din anii tinereţii. La fel, iubirea de oameni mă face
să-i urăsc. Urăsc slăbiciunea lor în faţa răului
din ei şi din afară. Îi vreau mai buni pentru că mă vreau
mai bun. Nu ştiu cu ce finalitate, dar mă însoţeşte ca o
prezenţă vie speranţa în ei. Când mi se întâmplă ceva bun,
când lucrurile se desfăşoară cum îmi doresc, primesc asta ca pe
o recompensă. Nu pot primi un bine gratuit. Trebuie să simt că
îl merit. Când ofer binele, consider că acţionează la fel de
terapeutic asupra celuilalt. Ştiu, pot fi acuzat de kantianism,
creştinism sau orice altă formă de idealism. Totuşi,
dacă binele şi răul sunt doar chestiuni de
obişnuinţă (obişnuit să faci binele, îţi vine tot
mai greu să comiţi răul; obişnuit să faci răul,
te rupi de tine tot mai greu pentru a face bine), încerc să mă
obişnuiesc şi cu următoarele sentinţe:
Îndepărtându-ne de iubire, o respectăm mai mult
Îndepărtându-ne de oameni, ni-i apropiem mai mult
Certându-ne cu Dumnezeu, măcar dovedim că ne vorbim
Tăcerea ne apropie mai mult de cuvinte
P.S: Cel care iese din casă fără speranţa aceasta
negativă în om, ar face bine să nu ne mai deranjeze. Resping
suferinţa inutilă a naivilor îndrăgostiţi fără
temei de viaţă.
Dialog...
Am acuzat limbajul de prea multe neajunsuri şi
am plasat raţiunea pe nedrept în epicentrul cutremurelor personale. Când am
întâlnit mai întâi expresia "semioză infinită", m-am întrebat cum poate un semn
să dea naştere altora şi totul să vină într-o cascadă fără de "sus" ori "jos".
Primul scurcircuit ce a dat naştere unui gând, articularea celei dintâi vocale,
primul semn din cer care a făcut păsările să se ascundă printre frunze şi pe noi
odată cu ele, acestea au dat naştere dialogului pe care-l port şi-acum cu primul
om. Aşa cum sunt în dialog şi cu limacşii din urmă. Nimic nu pare să pună
stavilă dialogului nesfârşit pe care l-au iniţiat strămoşii. Cu gâzele, cu zeii
sau cu nervurile din plante. Când am privit simularea unui act divinatoriu de
interpretare a destinului oamenilor în zbor de păsări, să-i spun pteromanţie,
mi-am închipuit acelaşi dialog. Poate că Maurice Merleau-Ponty avea dreptate să
creadă, în a sa fenomenologie a percepţiei, că suntem legaţi prin mii de fire de
tot ce ne-nconjoară, la fel cum semnele duc infinit la alte semne. În noi, prin
noi şi-apoi afară.
Nu spun că totul e încărcat de zei, dar nici că ei s-au retras cuminţi sau acriţi din tot, lăsând de izbelişte şi gol de sensuri atotînconjurătorul, pentru a nu fi acuzaţi apoi că i-au răpit omului libertatea. Spun doar că dialogul acesta îi cuprinde şi pe ei. Că lumea încă nu şi-a găsit limba pe care s-o vorbească la unison, că depunem prin gesturi, cuvinte şi priviri un efort milenar, CĂ DISCUŢIA NU S-A ÎNCHEIAT ÎNCĂ. De vreme ce încă mai sunt melodii care îmi spun ceva, mişcări în aer prin care mă regăsesc, chipuri care-mi trimit zâmbete, înseamnă că sfârşitul e cu totul altceva decât credeam. Şi-mi pare bine pentru demiurgi să le spun, dar lumea noastră au lăsat-o neterminată. O fi încercarea pe care ei ne-au pus-o înainte să ne mirăm ce iese, ori poate au fost un pic egoişti şi s-au dezis de noi, însă această întâmplare nesfârşită, acest accident minuţios pregătit cum suntem, ne face părtaşi la neîncheiere. Şi nu-i de colo să te vezi contribuind la un lucru atât de mare. Cine a rămas cu zâmbetul pe buze după întâlnirea unui om, ştie la ce mă refer. Ştie că l-a dus mai departe pe chipul altor oameni...
Nu spun că totul e încărcat de zei, dar nici că ei s-au retras cuminţi sau acriţi din tot, lăsând de izbelişte şi gol de sensuri atotînconjurătorul, pentru a nu fi acuzaţi apoi că i-au răpit omului libertatea. Spun doar că dialogul acesta îi cuprinde şi pe ei. Că lumea încă nu şi-a găsit limba pe care s-o vorbească la unison, că depunem prin gesturi, cuvinte şi priviri un efort milenar, CĂ DISCUŢIA NU S-A ÎNCHEIAT ÎNCĂ. De vreme ce încă mai sunt melodii care îmi spun ceva, mişcări în aer prin care mă regăsesc, chipuri care-mi trimit zâmbete, înseamnă că sfârşitul e cu totul altceva decât credeam. Şi-mi pare bine pentru demiurgi să le spun, dar lumea noastră au lăsat-o neterminată. O fi încercarea pe care ei ne-au pus-o înainte să ne mirăm ce iese, ori poate au fost un pic egoişti şi s-au dezis de noi, însă această întâmplare nesfârşită, acest accident minuţios pregătit cum suntem, ne face părtaşi la neîncheiere. Şi nu-i de colo să te vezi contribuind la un lucru atât de mare. Cine a rămas cu zâmbetul pe buze după întâlnirea unui om, ştie la ce mă refer. Ştie că l-a dus mai departe pe chipul altor oameni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu