"Și pe partea aia nu mergea filtrul...", urmează apoi o explicație complicată, tehnică. "A, da, răspunde ea cu atenția distrasă de smartphone. Uite, poze de pe faleză". Continuă să comenteze privind către display, timp în care el îi atrage atenția taxatoarei că șoferul are de reparat ceva la mașină. Probabil că e mecanic auto și se simțea jenat să iasă în oraș cu ea luând autobuzul. Mi s-a părut amuzant cum își căuta justificări. Poate că nici nu știm cât de simplu privesc femeile problemele pe care le luăm noi în serios și cât de puțin suntem noi preocupați de ceea ce le interesează pe ele. Cu toate acestea, comunicau nonverbal ca doi oameni aflați împreună, așa cum Descartes înțelegea relația corp-minte: împreună dar totuși separate prin specificul fiecăreia. Oricum comunicau mai bine decât ăia care lasă pe internet la diferite știri sau melodii comentarii în care își promovează afacerile și propriile melodii: cele mai jenante sunt vedetele care laudă alte vedete și apoi cerșesc like-uri pentru pagina lor. Cred că oamenii sesizează valoarea și aleg singuri ce să viziteze.
Și-acum iar despre politica la zi(d): ca fiecare dintre noi, politicienii au și ei nostalgii, dar dacă omul obișnuit are tot felul de reverii despre iubite, locuri vizitate, oameni deosebiți întâlniți în peregrinări, politicienii trăiesc nostalgia fostelor funcții deținute de ei. Și, de fapt, nu doar ei, ci oricare om ajuns într-o funcție decizională cândva și râvnind iar la ea, tinde să își transfere nostalgia către alegători. Așa procedează și candidatul PLR la prezidențialele de anul acesta, Călin Popescu Tăriceanu (chiar nu-i cunosc tot numele hispanic de lung de genul Don Fernando de Gajalpa a Rostero de Colona y.. etc. A, ba nu, mai știu din copilărie unul englezesc din "Peter Pan": Wendy Moira Angela Darling - pe astea le-am reținut pentru că îmi plăcea să-mi exersez memoria făcând jocuri mnemotehnice :), care în clipul său electoral prezintă, pe lângă alte personaje și situații, un tânăr care privește prin jaluzele afară bându-și trist cafeaua și meditând: "Din 2008 n-am mai avut o viață normală", adică vezi domnule, de pe vremea când era Tăriceanu prim ministru (și când eu scriam ceva mai bine decât în prezent :)). O imagine similară celei din videoclipul piesei "Kamelia" de Akcent ft. Lidia Buble & DDY Nunes, care pare fără noimă, doar dacă nu te gândești poate la vreun tânăr șomer.
Știți, Tăriceanu e premierul acela care nu acceptase în 2008 mărirea salariilor profesorilor cu 50%, votată - sanchi, desigur populist - de toate partidele parlamentare, atât aflate în opoziție, cât și la putere. Că peste nici doi ani erau tăiate cu 50% de fapt, știm la ce a condus asta în 2012. O coțcărie specifică politicienilor noștri obișnuiți să dreseze poporul ca pe măgar cu bătaia. Și am ajuns vreo 400 de mii de oameni ca în bancul acela de pe vremuri: "Nu i s-a dat, i s-a luat". Așa credea Tăriceanu că își atrăgea simpatia celor din mediul privat, arătând că e liberal convins. În realitate, conștient și mediul privat de camarila ce stăpânește atât mediul de afaceri, cât și structurile sau instituțiile publice, nu s-a lăsat păcălit și în momentul de față domnul Tăriceanu se poate face responsabil cel mult de încă o lovitură dată partidului istoric PNL, după ce PNȚ a fost la rândul său decimat din anul 2000 încoace (după ce a fost lăsat să sucombe în dificultățile pregătite de foștii securiști lui Emil Constantinescu). Apelul la memorie nu strică niciodată și chiar dacă ea pare de scurtă durată la nivel colectiv, rămâne fidelă la nivel individual, asta uită politicienii. Eu îl susțin pe Iohannis pentru că mi se pare că ar mai reprezenta încă liberalismul constructiv prin ce a realizat până acum politic și administrativ. De altfel, faptul că la nivel infrapsihic și în categoriile sale neinstruite societatea noastră e încă puternic dresată și comunizată, reiese și din discursul altui candidat, un socialist bizar căruia nu i-am reținut numele, dar care spunea la radio azi dimineață cum vrea să schimbe capitalismul el, "pentru că e un sistem bolnav" și etc etc. Probabil că omul se pregătește în mintea lui să aniverseze o sută de ani de la revoluția bolșevică din 1917, altfel nu-mi explic halucinația lui verbală. Tăriceanu zâmbește de pe autobuzele 23 din orașul meu către Constanța, bine măcar că dau bilete și nu fac evaziune fiscală ca multe alte firme, dar clipul său electoral e jalnic și de fapt induce ideea unei dependențe de stat, nu de piață liberă și de inițiativă personală. Cu astfel de oameni am traversat ultimul sfert de veac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu