Îmi doream de mult să merg la festivalul de artă medievală de la Sighişoara care se ține la sfârşitul lui iulie în fiecare an. Nu ştiu ce dor mă făcea de mai bine de două decenii încoace să mă gândesc în fiecare vară la burgul acesta din inima Transilvaniei, dar aşa cum un bun european vizitează castelele de pe Valea Loarei ca să îşi înțeleagă cultura, istoria şi geografia mai degrabă decât Dubaiul, m-am hotărât zilele trecute să merg dincolo de arcul Carpaților şi să urc străduțele acestei frumoase cetăți. Zona Dobrogei o vizitasem - cu litoralul pe care îl iubesc şi pentru care sufăr cand îl văd invadat de oameni fără educație pentru consum care nu-l prețuiesc, cetatea Enisala, Peştera Liliecilor de la Cheile Dobrogei, mânăstirile Dervent, Cocoşul, Pârâul Rece sau Sfantul Andrei - şi la fel partea Moldovei cu edificiile sale culturale din Iaşi, cramele lui Ştefan cel Mare sau mănăstirile fortificate din nord. Câteva locuri din vestul țării le vizitasem în facultate sau când am fost anul trecut la tanti Silvia, verişoara mea din Turnu Severin: intrarea Dunării în țară cu formațiunile stâncoase ce te trimit cu gândul la fiordurile norvegiene mi-a stârnit admirația pentru înțelepciunea naturii în dialogul său cu oamenii, statuia lui Decebal - ctitorie a miliardarului american de origine română Iosif Constantin Drăgan -, mânăstirea Sfânta Ana sau oraşul Orşova veche, inundat după comunizarea României, din apele căruia se ițea încă semeață turla unei biserici printre valuri, stațiunea Băile Herculane cu termele sale romane şi podurile de peste râul Cerna străjuite de statui frumos dăltuite, la fel leagănul libertății noastre postdecembriste care rămâne Timişoara sau Aradul cu deschiderea lui către vest. Carpații cu stațiunile Buşteni, Sinaia, Predeal şi Azuga îi cunoscusem într-o expediție de aproape două săptămâni din clasa a XI-a şi într-o tabără de creativitate antreprenorială de acum câțiva ani, iar acolo am rămas impresionat de peisaje, de arhitectura gotică a Peleşului, de frumusețea montană a traseelor până la cabana de la varful Omu. Dar nu cunoscusem Transilvania, lumea de dincolo de păduri la care visam de ani buni şi pentru care nu găsisem niciun concediu potrivit să i-l dedic. Iată însă că anul acesta s-a ivit ocazia şi două colege dornice să vadă aceleaşi locuri.
Zis şi făcut, am găsit pe Facebook oferte de cazare (mirabilă invenție internetul pentru orice om dornic să călătorească), am rezervat bilete de tren şi într-o joi foarte de dimineață am pornit în călătorie.
Domnițele şi cavalerii, menestrelii şi trubadurii mi-au adus aminte de câteva scene din filme ca "Vârsta inocenței" sau "Frumoasa venețiană", iar superba mea colegă cu spontaneitate ei comică - alături de care am urcat în Turnul cu Ceas sau am vizitat sala armelor şi camera de tortură, expoziția de pictură "Amor vincit omnia" şi am asistat la concerte de hard rock sau rock simfonic de la terasa Casa Săsească şi de la "House on the rock" - îmi amintea de titlul melodiei "Girls just wanna have fun". Dar mă opresc aici din povestea acestor momente şi locuri lăsându-mi imaginația şi memoria să țeasă din acest material straiele pentru alte postări de pe blog. Adaug numai o înregistrare cu dansul unor mândre venite acolo din Bistrița ca să ne încânte cu talentul lor.
Îmi spunea lunile trecute cineva care studiază Dreptul că Deontologia juridică e un curs facultativ pe care îl urmează în primul an. Deci nu obligatoriu şi nici măcar opţional. Aristotel şi Kant s-ar fi prăpădit a doua oară, dar de râs. Am înţeles de mult cu toţii că banul nu are nicio religie, şi-atunci de ce adevărul sau dreptatea să fie o piedică în calea lui?
Pentru Aristotel, virtutea a ceva era scopul pentru care a fost creat. În teleologia lui (telos = ţel), scopul penei este să scrie (o pasăre ar spune că e altul - să o ajute să zboare -, dar scrisul e şi el un fel de zbor, nu?), al ulciorului să transporte apa, al amforei să transporte vinul, untdelemnul sau grânele, al avocatului să enunţe adevărul, iar al omului în general Binele. Aristotel considera că această virtute ne face fericiţi respectând-o. Kant era ceva mai rezervat şi considera că numai făcându-ne datoria putem ajunge la demnitatea de a fi fericiţi. Ce însemna pentru el să-ţi faci datoria? Să urmezi principiul imperativului categoric prin care fiecare om (inclusiv noi pentru noi, de aici îndemnul de a te respectă și pe tine, nu doar pe ceilalți dintr-o slăbiciune afectivă pe care Kant nu o considera morală și care poate avea drept cauză simpla nevoie egoistă de a fi admirat) trebuie tratat ca scop în sine şi să acţionezi ca un legislator universal care instituie reciprocităţi: regulile de acţiune devin obligaţii pentru ceilalţi de a se comporta la fel cu tine. Alţii, considerând că principiile şi parcursul contează mai puţin decât efectele şi eficienţa, au fost gata să enunţe machiavellic: "scopul scuză mijloacele". Poate în unele domenii şi situaţii, pentru că nu orice scop scuză orice mijloc. Eu nu am dreptul să condiţionez părinţii elevilor să-mi plătească vreo activitate profesională sau dotările din clasă câtă vreme lucrez într-o instituţie a statului, nici nu am dreptul ca politician să folosesc o instituţie a statului în interes privat, un jurnalist nu poate plăti un participant la o emisiune să joace vreun rol pentru că face rating, medicul nu poate profita de pe urma suferinţei pacientului, poliţistul de pe urma unui contravenient, afaceristul de pe urma degringoladei legislative dintr-o ţară, şamd. Toate acestea sunt posibile şi reale, dar nu şi necesare sau naturale (me anankaia). Despre cei care cred că legile sunt făcute ca să fie încălcate nu mă pronunţ aici, pentru că eu nu cred asta şi oricum aparatul coercitiv al statelor moderne a evoluat suficient ca să ştie cum să-i trateze. Revenind însă la titlu, eu ţin minte că în primul an de facultate am studiat Logica juridică, un curs care pregăteşte oamenii să se ferească de sofismele care circulă lejer în opinia publică din mass-media şi social-media, foarte util pentru pasionații umanioarelor.
Şi încă o surpriză, plăcută pentru mine: tot lunile trecute am aflat că arhitectura e considerată ştiinţă umanistă, deci nu devii arhitect doar stăpânind natura cu ştiinţele despre ea, ci şi cultura. Poate că de aceea şi renascentistul Pico della Mirandola vorbea despre "supremul arhitect", care "construise deja după legile tainicei înţelepciuni această casă a lumii, pe care o vedem". Frumoasă metaforă ce trimite la principii, reguli şi armonii, nu? Rezultatul este mereu întemeiat pe acestea.
Ce ți-e şi cu globalizarea asta de cartier! În locul magazinului de haine "Look Star" care avea pictată pe fațadă o fetişcană ebony cu o floare la ureche privind către dreapta (a mea, dar stânga ei), a apărut un coafor/frizerie cu o blondă ce priveşte spre stânga şi are părul împletit prins în coadă: "Nina". Ca pe soția lui Ion Iliescu, da, cel cu facultatea făcută la Moscova. Asta mi-a amintit de Ninocika, un personaj din romanul "Fluviul mohorât" pe care-l citeam în copilărie şi care descria viața dură a tunguşilor din taigaua Extremului Orient. Pentru satisfacția lui Marx, Cuba şi SUA tocmai au reluat relațiile diplomatice la inițiativa preşedintelui democrat Barack Hussein Obama. Chiar şi-a trimis de dimineață când am plecat la plajă o "ambasadoare" afroamericană în autobuz, ce mai asuda biata de ea din cauza căldurii şi aglomerației. Trăiască prietenia între popoare, tovarăşi! :))
- Ponta n-ar trebui să se plângă pentru el şi familia lui, doar a beneficiat de toate avantajele celebrității politice - de la contractele cu statul ale firmelor lui şi neamurilor lui până la sărbătorirea faraonică a zilei de naştere pe Arena Națională în debutul campaniei electorale pentru prezidențialele de anul trecut. Cică e om de stânga. Alții poate mai competenți decât el au "beneficiat" numai de dezavantajele celebrității. Iar dacă el a fost propulsat de sistemul moştenit din comunism în fruntea țării, alții au fost nevoiți să se descurce individual cu studiile, serviciul, casa, etc. Aşa că să ne scutească de lamentații după ce s-a lăudat cu al lor chin;
- Unei colege dragi: Nu ştiu de ce te încăpățânezi să apari în poze singură şi inexpresivă, nu vezi că în pozele cu mine zâmbeşti? Pentru că eşti naturală, nu-ți poți disimula bucuria sau tristețea, să ştii;
- Unei tinere artiste de departe cu înclinații extravagante: Văd cum stai la masă în curtea interioară luxuriantă a unei case vechi, având alături un bol cu apă şi un pahar gol. Această imagine îmi aminteşte de primele scene din filmul "The picture of Dorian Gray", în care filosoful venit în vizită la pictor prinde un fluture cu pălăria şi cu o farfurie în care turnase apă. Admirabile creaturi efemeridele, vrei să spui că la fel ca ele sunteți voi, artistele? Prinse în chingi de ochii noştri la fel cum piticii îl țintuiau pe Gulliver sau ca pescăruşul care plutea ieri pe lângă oameni în mare şi pe care o femeie l-a dus până la mal ca să nu se piardă în valuri şi să-i dea un exemplu bun copilului aflat cu ea? Sau poate priveai ca o felină. Ascultătoare? La pândă? Ştiai că acestea sunt în junglă carnasierele cele mai feroce? Da, nici canidele nu fac la fel de multe victime ca ele. Recent am aflat că eşti fiica Pandorei. Nicăieri nu se povestea că ai fi existat, dar doar nu toate adevărurile sunt recunoscute. Iată câteva rânduri pe care le-am scris mai demult gândindu-mă la cadoul făcut muritorilor de către zei trimițându-ți mama printre ei poate la vârsta la care te afli chiar tu acum:
Stelele s-au aliniat
Şi au trimis pe Pământ o altă Pandoră,
Una ce a păstrat în cutia sufletului toate păcatele,
Speranța a lăsat-o să zburde prin lume
Să-nvăluie mințile proaspete
Unde mă simt eu bine la terasă când vin de la plajă? Acolo unde produsele şi servirea sunt de calitate, logic. Uite, azi de pildă a plouat şi după ce mi-am făcut repriza de înot în Tabăra Nord (pentru localnici, "la Butoaie"), m-am oprit la terasa "Vlahos Greek Gyros" din Mamaia, cea de lângă hotelul Comandor şi vizavi de Clubul ABC pentru tenis de câmp. Muzică grecească de acasă de la mama ei, discretă, 49 lei un meniu pentru două persoane: lipie - gyros, souvlaki, tzatziki şi alte alea. Mi-am luat un espresso cu lapte la 6 lei cât am aşteptat autobuzul către casă. A, iar încă o terasă faină e "Balansoar", la intrarea dinspre Satul de Vacanță, acolo ai şi o superbă privelişte a mării de la etaj.
Mi s-a părut haios imprimeul de pe tricoul unei tipe cu ochelari de soare care a urcat în autobuz ieri dimineață: "Dacă nu aveți loc de mine, stați înghesuiți". Şi culmea e că nici măcar nu era grasă, ci înaltă şi slabă, probabil că o sâcâie urâții că tot e epoca lor :)).
Ca să ne arate că sunt importanți, mulți şi de neam prost - cu bani luați de la români prin evaziune fiscală -, dar lipsiți de cultură, ori că fac ce vor pe unde îi primeşte lumea şi le plânge de milă rudelor lor defavorizate, maneliştii lui Mazăre+Ponta+PSD+Arabii+Turcii+Socialiștii planetei = Love(le) şi-au tras cârciumă vizavi de "Cleopatra" din Mamaia cu pozele celebrităților lor pe fațadă: "Harem club" l-au numit. Anul trecut era un local ceva mai decent acolo şi cu muzică bună, aşa se auzea când treceam către terasa mea preferată. Cum se leagă lucrurile, nu? Ce blestem o fi pe poporul român să ne situăm de partea proastă a istoriei? Nu le ajungea maneliştilor kitsch-ul de speluncă "La Taraf" (am mai scris pe blog că "taraf" e cuvânt arăbesc) şi faptul că femeile lor bronzate din naștere au invadat plajele cu nămol la sticlă, piatră de călcâi şi plimbă ursul că-i rugineşte lanțul cu mure la pahar sau integrame răsuflate. Vor să arate aşa că lumea-i a lor - tot era un film în vogă pe vremea lui Ceauşescu, "Toată lumea-i a mea" - şi că se simt bine, proliferează în locuri civilizate, deschise "dialogului culturilor". Prea multă ipocrizie, nu credeți? Bine ar fi să apară alături şi restaurantul Cezar, Viking sau Kriemhilda, atunci aş spune că există un echilibru estetic şi cultural în lume. Să mai auzim şi de comorile Nibelungilor, nu doar de aurul din lanțurile de la gât, de ghiulurile şi nămolul maneliştilor :))
Nu ştiu cine a spus-o, dar constatarea aceasta mi-a plăcut. Adică poţi să te pregăteşti o viaţă pentru ceva, dar să nu ai ocazia să demonstrezi ce poţi, după cum şi ocaziile pot să treacă nenumărate pe lângă cei nepregătiţi să le facă faţă. Ştiu pe cineva care în liceu ne ţinea lecţii din filosofia lui Sartre în gaşcă, dar care s-a făcut pădurar. Când s-a ivit ocazia să participe la concursul de admitere la facultate, nu s-a pregătit suficient şi l-a picat. În anii '90 se intra mai greu la facultate decât acum, dar bacalaureatul îl luau cam 80% dintre absolvenţii de liceu. Şi parcă erau ceva mai determinați elevii, majoritatea părinţilor știau să și-i educe, pentru că nu aveam nevoie de camere de supraveghere peste tot, iar asistenţii doar îşi făceau datoria la examene și concursuri. În facultate nu îmi amintesc să fi plătit pe cineva ca să iau vreun examen. Mă distram, învăţam, luam bursa şi în vacanţe călătoream prin ţară cu banii obţinuţi așa. Cei care îşi cumpără examenele în facultate sau diplomele de licenţă, de masterat sau doctorat de fapt plătesc o taxă pe prostie, ei o ştiu. Suferă că au poziţia în societate asigurată din timp de către alţii, dar le lipseşte justificarea legală. Măcar în această privinţă tot e bine că intelectualii autentici, profesioniştii din fiecare domeniu mai reprezintă un filtru pentru cei care urmează să conducă. Mai departe, altcineva, o colegă interesantă care citea din Kant încă din clasa a X-a, "Despre frumos şi bine", de pe vremea când eu călătoream prin cărţile lui Jules Verne, a terminat specializarea Asistenţă Socială și mă întreb dacă asta o fi înţeles ea din Kant. Avea potențial speculativ mult mai înalt și gândirea mult mai matură decât cei din generația noastră, de aceea mă mir.
- O constatare pe care o face Alina Mungiu într-o carte recentă mă pune pe gânduri: niciodată la noi tabăra anticomunistă nu a avut mai mult de 30-35% susținători. După ultimele sondaje - cine mai crede ce spun ele - PNL și PSD ar fi la paritate cu 40% din opțiunile electoratului. Sociologii noștri (mai corect spus, ai lor) s-au făcut de râs în alegerile din noiembrie 2014 când Iohannis a devenit președinte. Nu se trezesc peste noapte un milion de alegători să voteze în plus, așadar cunoașterea oamenilor și anticiparea intențiilor de vot se pare că tot le-au scăpat acestor ingineri sociali;
- Normalitatea, care există indiferent cât ar contesta-o relativismul moral, e un concept care îi enervează pe mulți pentru că aceștia au soluții când întâlnesc nefirescul - îi cunosc resorturile cum ai avea știința funcționării unui corp, dar nu și a spiritului din el, îl stăpânesc și chiar îl generează pentru a-și justifica ei înșiși necesitatea publică -, dar nu au soluții și când se confruntă cu naturalul sau cu bunul simț. Tot ce se considera de la sine înțeles altădată pare desuet și constrângător acum. Iubesc oamenii sau urăsc mai puțin acum decât în urmă cu o mie sau cu cinci mii de ani?
Azi au fost valuri mari, bune pentru surfing şi kite boarding, abia dacă mi-am putut face programul de înot. Practic, pentru a-mi păstra locul în apă trebuia să înot cu viteza valurilor în contrasens, acestea bătând de la sud la nord în locul traseului lor obișnuit dinspre est către vest. Şi mi-am amintit de un exemplu similar dat de Newton în "Principiile matematice ale filosofiei naturii", când aborda problema spațiului absolut ca un recipient sau cadru imuabil şi a mişcărilor din el: "Astfel, dacă acea parte a Pământului în care se află corabia se mişcă în realitate spre răsărit cu o viteză de 10 010 părți, în timp ce corabia este purtată de pânze şi vânt spre apus cu o viteză de 10 părți, iar corăbierul se plimbă în corabie spre răsărit cu o parte a vitezei menționate, atunci corăbierul se va mişca în mod real şi absolut în spațiul absolut cu viteza de 10 001 părți spre răsărit, iar față de Pământ spre apus cu 9 părți ale vitezei". Iată un om pentru care toate lucrurile păreau clare şi care spunea despre teoria sa: "Hypotheses non fingo" :).
Cel mai frumos compliment l-am primit acum câțiva ani de la o bloggeriță din Bucureşti - cafeavecsourie - foarte talentată la scris: "Deschizi porțile visării", mi-a scris ea. Ar fi trebuit să găsesc şi eu ceva la fel de frumos să-i răspund, dar n-am avut inspirație pe moment. Acum preiau complimentul şi îl duc mai departe până la Cara Delevingne, artista fotomodel care ne-a încântat ieri simțul estetic gâdilând corzile chitarei sale :).
"O seară liniştită şi o dimineață agitată" era titlul unui capitol al unei cărți polițiste care mi-a plăcut în adolescență, "Micul detectiv". Probabil că se potriveşte cu diminețile mele când merg la plajă şi oamenii par cuprinşi de o agitație bizară pentru nişte simpli turişti veniți să se relaxeze cu familia în concediu. Există o latură a personalităţii unora pe care nu o pot sesiza corect şi la timp sau pe care o refuz ca neîntemeiată pe umanitate: cinismul. Unii ar spune că tocmai aceasta face parte din preaomenesc. "Mulţi văd, puţini pricep", cum se spune.
Dar unele cărți se salvează numai prin titlu, conținutul nu se ridică la nivelul titlului, spunea cineva răutăcios despre cartea lui Lucian Blaga, "Eonul dogmatic". Aşa îmi explic şi furia cititorilor de pe internet când găsesc titluri de ştiri neconcordante cu conținutul articolelor. Timpul este marea pradă a zilelor noastre şi oamenii reacționează la subtilizarea lui ca victimele unui furt. Iată însă şi explicația lui Blaga: "Cei vechi înțelegeau prin cuvântul "eoni" perioade istorice lungi, timpuri universale. "Eon" înseamnă pentru noi o nouă lume spirituală de lungă durată. Perioadele eonice se caracterizează printr-o creştere enormă a conştiinței, ele sunt mai degajate de mediul crono-spațial";
- Ieşită din bezna închisorilor comuniste după încercarea de spălare a creierului prin tortură, soția unui fost deținut politic îi spune bucuroasă acasă acestuia într-o seară: "Ai văzut? Am reuşit, am rezistat". "Draga mea, ai rezistat pentru că nu au incercat ei totul", îi răspunde el cu înțelepciune;
- La o clasă de a IX-a, o elevă plângea resemnată şi tăcută în ultima bancă, spunându-mi printre lacrimi albastru-cristaline că s-a certat cu o colegă de bancă. În cancelarie, o colegă izbucnea la fel de albastru în plâns după ce ieşise de la o oră unde un elev a jignit-o. La o altă clasă, ochii negri ai Mădălinei vărsau lacrimi pe un obraz roşu de supărare pentru nişte note; ea îmi replicase scurt la o oră: "Nu există dreptate!" şi de atunci nu s-a mai preocupat de filosofie. Toate acestea mi-au amintit de logodnica din facultate, ea plângea foarte des şi toate motivele ei îmi păreau superficiale atunci. Ce vor deveni toţi aceşti oameni care plâng pentru nedreptăţi?
- Încrederea noastră în acte: în 26 de ţări membre ale Uniunii Europene ştampila nu mai este cerută în instituţiile publice pentru orice act, numai în România şi Bulgaria încă a rezistat. Birocraţia are mijloacele sale de a-şi arăta puterea. Dar şi la o bancă unde am fost ieri să plătesc o factură mi-au dat să semnez o hârtie pentru prelucrarea datelor, probabil ca să mă treacă în baza lor de date, deşi nu le sunt client. Când ajungi să idealizezi prea mult lumea, apare mereu ceva care te aduce cu picioarele pe pământ.
Marile nedumeriri ale modernității târzii şi mai ales ale contemporaneității provin din separarea şi aproape indiferența acestor trei valori - Binele, Frumusețea şi Adevărul -, deşi omul este o ființă evaluativă, critică, iar nu indiferentă. S-a considerat astfel că modelul clasic al adevăratei frumuseți morale, kalokagathon, este constrângător pentru diviziunea disciplinară care avea loc peste tot. Cine îşi mai punea problema dacă o persoană frumoasă este morală şi spune adevărul? Artistul nu mai avea voie şi nevoie să se întrebe de pildă despre insensibilitatea unei femei frumoase la poezie, pictură, etc., după cum nici el nu mai putea fi chestionat în privința caracterului său câtă vreme producea piese originale. Lucrurile se cereau tratate separat: Frumusețea putea fi deplină fără a presupune Binele şi cu atât mai puțin Adevărul. Or, pentru idealul platonician de frumusețe, o persoană care înfăptuia răul cu intenție devenea simultan ignorantă şi urâtă. Ne putem închipui procesul acesta petrecându-se în virtutea unei legături metafizice, de dincolo de lumea vizibilă, între cele trei valori.
Postmodernismul a contestat ancorarea în absolut a valorilor, le-a separat si relativizat considerându-le conservatoare şi constrângătoare. Disputa intelectualilor din a doua jumătate a secolului XX şi până azi a fost chiar între ideologia imperialismului cultural şi cea a marxismului cultural, prima fiind considerată un sistem închis de idei aparținând unei culturi dominante - recte cea occidentală -, iar a doua un sistem internaționalist multicultural cu susținere orientală și considerat de oponenții mai conservatori un proces de dezagregare a tradițiilor, guvernământului, familiei, legii şi ordinii cu scopul reasamblării societății într-o utopie şi o ucronie comunistă. Primii sunt considerați în politică de dreapta, iar aceştia din urmă de stânga. Trebuie precizat că orice ideologie ignoră simțul comun şi realitatea, căutând să le dea forme proprii şi considerând că nu trebuie să se mai adapteze la ele, ci ele să le urmeze dacă vor să le fie bine :)).
La începutul secolului trecut, după modelul kalokagathon, Nicolae Iorga spunea că poporului român nu-i sunt străine evaluările estetice ale faptelor şi persoanelor, aşa cum atunci când un părinte vrea să îndepărteze copilul de la o faptă rea îi spune la noi că "nu este frumos". Dar şi în zilele noastre, când spunem văzând o femeie frumoasă: "Ce bună e!", de fapt spunem că e frumoasă, nu? :D La fel, despre soluțiile problemelor matematice se spune că unele sunt elegante, iar când întâlnim enunțuri false reacționăm fizionomic ca înaintea a ceva urât şi rău, nu? Poate că vremea marilor curente metafizice a trecut şi astăzi am devenit ființe care caută doar Frumusețea, doar Binele sau doar Adevărul, însă gândul secund va fi mereu acela că şi dacă le întâlnim, acestea sunt incomplete fără celelalte.
Şi un documentar despre rezistența anticomunistă din munți dinainte de 1989
Câțiva ani după ce am devenit profesor am ținut un curs opțional pentru clasa a VI-a despre Uniunea Europeană. Se numea "Europa mai aproape de tine" şi făcea parte dintr-un program mai vast intitulat "Clubul Europa" în care şcoala fusese dotată cu laboratoare de informatică, iar fermierii din localitatea unde predau luau lecții de la specialişti despre atragerea de fonduri europene pentru a-şi dezvolta propriile afaceri. Eram tânăr şi plin de entuziasm, până prin 2009 am editat şi o revistă a şcolii, am creat un blog unde postam activitățile desfăşurate şi chiar am aplicat alături de echipa managerială de atunci pentru un proiect Comenius în colaborare cu o şcoală din Italia, una din Polonia şi alta din Finlanda. Mi s-a părut o experiență extraordinară să țin legătura cu Aija Myriim din regiunea Pieksamaki sau cu Patrizia Lucibello din regiunea Campania. Pe vremea aceea nu exista Facebook și păreau atât de exotice acele numele, mi se părea incitant să comunicăm cu persoane din locuri diferite ale Europei pe teme precum cultura propriei țări, cum e să fii profesor în şcoala unde predai sau dacă există programe de calculator pentru a învăța fiecare limba română, italiană, poloneză sau finlandeză. Aceea era Europa din mintea mea în preajma lui 2007 şi aşa vedeam Uniunea Europeană: un club select de oameni care încearcă să lucreze împreună la un proiect comun, la o casă comună şi să se cunoască reciproc, să-şi promoveze cultura şi valorile.
Dar mai devreme am venit de la plajă din tabara Năvodari şi tocmai am aflat de la radio cum inspectorii Direcției Sanitar-Veterinare au amendat câteva terase şi shaormerii din tabără şi din Mamaia pentru nerespectarea condițiilor igienico-sanitare. Civilizațional şi mental Dobrogea pare încă să nu fi revenit pe deplin la patria mamă, România, nici după un secol de la războaiele balcanice, pentru că apucaturile orientale au ramas şi s-au perpetuat. Unii sunt încă la stadiul preorăşenesc, deşi mijloacele nu le lipsesc. Altfel nu-ți explici de ce plaja e năpădită de buruieni, oamenii aruncă resturi pe jos, maneliştii îşi parchează pe plajă maşinile cu muzica dată la maximum, iar pe mine mă încearcă dorul de altă Românie pe care am cunoscut-o cu frumusețile ei şi care nu se recunoaşte nici ea în astfel de comportamente. De obicei se vorbeşte despre "civilizații" sau "culturi", nu despre oameni civilizați şi necivilizați sau despre cultură şi incultură. Aşa e politically correct. Dar dacă asta înseamnă să fii deschis la alte stiluri de viață - să accepți mârlănia -, atunci prefer prejudecățile mele şi regulile civilității care aduc mai puține prejudicii.
Zeii s-au întâlnit într-o zi când eroii își luaseră liber. S-au servit cu băuturi carbogazoase și fursecuri, pentru că ambrozie și nectar nu se mai produceau de pe vremea lui Hesiod. Sărbătoreau venirea în Olimp a unei noi echipe de conducere. Hermes, mesagerul divin pentru oameni, după ce dăduse sfoară în țară despre schimbările ce aveau să vină, luă poziție de speech, ridică paharul și rosti următoarele cuvinte memorabile: "Tovarăși zei, rufele se spală în familie, sau cum se mai spune: în oala acoperită nu dau muștele". Apoi, după această mostră de gândire foarte democratică și transparentă, sughiță și se trânti pe scaun, loc din care nu mai rosti niciun cuvânt până la sfârșitul piesei.
- M-am plictisit să primesc lecții de succes în viață de la sinecuriști (era să scriu "securiști"). Un politician veros care tocmai a stat în arest preventiv pentru acte de corupție și devalizarea bugetului de stat ne sfătuia în anii trecuți să ne lăsăm de fumat dacă vrem să facem avere. Genul acela de ins care stă la rând ani în șir ca să prindă o funcție la stat, iar apoi le dă lecții altora din piața liberă de inițiativă în afaceri. Luați de vertijul lingușelilor în care îi învăluie camarila pentru o vreme, cred că lumea nu poate fi fericită fără ei la conducere. Oamenii pe care îi văd și astăzi conducând bine sunt lipsiți de aroganță și nu caută prozeliți printre lingușitori. Ei știu că atașamentul, încrederea și ascultarea sunt mai prețioase când vin de la oamenii demni;
- Mulți ani le-am predat cu patos la Educație Antreprenorială elevilor despre motivația intrinsecă, subiectivă pentru muncă și cea extrinsecă, obiectivă sau financiară. Chiar eram revoltat când întâlneam oameni care își urau munca, mă întrebam de ce au mai ales-o? Dar munca trebuie iubită? Înțeleg să lucrezi cu plăcere când ți-ai ales meseria potrivită și să nu fii invidios pe a altuia, la fel cum în sporturi nu protestează nimeni că există portari, atacanți, apărători sau arbitri, dar s-o iubești nu e cam mult? Îți iubești soția, copiii, părinții, ba chiar poți găsi motive să glumești în familie pe seamă aberațiilor de la serviciu, ori să-ți înveselești serile cu prietenii, dar nu știu ce înseamnă să trăiești iubindu-ți munca mai mult decât lucrurile enumerate mai sus, ar fi și asta o formă de alienare;
- Prin facultate obișnuiam să frecventez conferințele ținute în aula Universității, la Casa Studenților, la Casa Dosoftei sau la Palatul Culturii de personalitățile timpului. Așa am avut ocazia să-i ascult pe Alexandru Zub, pe părintele Galeriu, pe H.-R. Patapievici, pe liderul studenților din timpul mineriadei din 1990, Marian Munteanu și pe alții ca ei. Totuși, într-o zi m-am nimerit în sală când fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, își prezenta proiectul unui nou partid politic. În fervoarea postrevoluționară din anii '90, acesta elucubra iarăși despre idealul "omului nou", marotă a regimurilor totalitare din toate timpurile. S-a enervat când l-am întrebat dacă asta nu seamănă cu "personalitatea multilateral dezvoltată" din comunism de care abia se curățase discursul oficial de la noi. Eșafodajul său argumentativ era construit pe aceleași premise, deci nu aveam cum să înghit acea gălușcă ideologică. Știam că puterea politică din toate timpurile a căutat să se păstreze sub același sistem de relații, dar scoțând la înaintare alți oameni, aparent necunoscuți, necompromiși, dar controlabili în toate deciziile și schimbându-și vocabularul. Nu orice modă cucerește însă piața ideilor politice, oricum și pe oricine, chiar dacă se lucrează intens și din vreme la intrarea unui astfel de produs pe piață, mai trebuia să existe și o așteptare căreia să-i răspundă (și nu poți crea din nimic așteptări, pentru că publicul votant se maturizase deja în acel prim deceniu), plus credibilitatea bazată pe onestitate.
Fiind non-ierarhice, rețelele de socializare tind să devină de-a dreptul socialiste. Aşa că se formează două tipuri de minorități, ca în curba lui Gauss unde numărul notelor mari trebuie să fie egal cu al notelor mici, la mijloc aflându-se un număr majoritar de note medii. Sigur că se recomandă şi curba în J, unde se presupune că toată lumea porneşte de la un nivel considerat comun iar unii progresează către rezultate mai bune, dar cum trăim vremuri socialiste se consideră că dacă nu susții în discursuri defecții, urâții, delincvenții, dezavantajații sau marginalii nu eşti cool şi trendy. În privința culturii, ştiinței şi creativității mă consider incorect politic şi ierarhic-elitist, recunosc. Am mai scris pe aici că singurul loc unde putem avea parte de tratament egal este legea, dar nici măcar asta nu ne garantează şanse egale de reuşită în viață, pentru că unii s-au născut în familii organizate şi echilibrate, în țări guvernate mai înțelept decât altele şi cu însuşiri native pe care şi le-au putut cultiva transformându-le în aptitudini artistice, tehnice, pedagogice, sportive, etc;
- ca o escrocherie tipic pesedistă din județul nostru, cică m-ar fi sunat cei de la Inspectoratul Şcolar Județean ieri să merg mâine la evaluat lucrări de Bacalaureat. Cel puțin asta m-a întrebat directoarea mai devreme la telefon. Bineînțeles că au mințit. Eu refuz de câțiva ani să girez un sistem de învățământ care foloseşte astfel de metode. Iată încă un argument pentru ceea ce numeam în titlu "resurecția urâtului". Pentru ca urâtul nu e doar o categorie estetică, ci şi morală sau gnoseologică. O astfel de manipulare îi face pe inițiatori deopotrivă urâți, răi şi falşi. Aştept vremuri mai bune, iar dacă nu vor veni, sistemul de învățământ pierde şi nu eu.
Nu cred că țara ne vrea proşti, dar unii politicieni sigur ne vor aşa. Plus răi şi mincinoşi. Ca ei adică.
Temelia dreptului în orice țară care se pretinde civilizată o reprezintă înainte de toate persoana, individul uman. Proprietatea de sine reprezintă prima şi cea mai înaltă formă de proprietate, izvor al tuturor celorlalte drepturi. Oricâtă bunăstare ar fi capabilă să producă o țară pentru cetățenii ei, aceasta nu justifică încălcarea proprietății de sine a unui om. Cum spunea utilitaristul englez John Stuart Mill, un stat democratic poate limita libertatea individuală a cuiva numai dacă prin acțiunile sale (deci nu prin vorbe, texte, melodii, emisiuni, etc.) acesta a limitat libertatea altcuiva, adică i-a încălcat dreptul proprietății de sine, altfel culpabilizând individul din societatea civilă în raport cu instituțiile de forță se induce la nivel societal o teroare difuză specifică numai regimurilor autoritare şi totalitare unde singurul om liber e tiranul şi puținii privilegiați sunt cei din casta care gestionează fricile populației. Ciudată e peste secole şi fascinația exercitată de figurile autoritare asupra celor mai strălucite minți: Platon impresionat de Dion din Syracuza, Hegel de Napoleon, Heidegger de Hitler, Sartre de Stalin, Cioran de Zelea-Codreanu, etc. Bineînțeles că am încredere mai multă în comportamentele raționale individuale ale cetățenilor educați care acționează în condiții normale, neforțate. Cum civilizația occidentală este logocentrică, adică organizată în jurul cuvântului, rațiunii, stiinței, libertatea cuvântului este corolarul proprietății de sine şi reclamă protecție în egală măsură față de intimidări organizate instituțional împotriva sa. "Sunt civilizat, evoluat, pentru că statul îmi apără proprietatea de sine şi a cuvântului" - poate spune orice membru liber al acestei societăți. Dacă statul actual nu va şti să apere libertatea cetățenilor din prezent, nu va şti s-o apere nici pe a generațiilor care le succedă, prin urmare nu se poate considera un stat drept, un stat de drept.
Unii ar putea spune că sunt perioade istorice când aceste drepturi se suspendă din rațiuni de stat, cum e cazul rechiziționărilor, dar indiferent câtă simpatie capitalizează vreo instituție sau vreun reprezentant al ei, temelia dreptului rămâne aceeaşi în condiții normale. Modernitatea şi contemporaneitatea occidentală sunt construite pe câştigurile obținute de individ în ordinea dreptului. În mod normal, aceste drepturi sunt apărate tot de societate, de stat mai precis prin instituții şi reprezentanții lor, funcționarii, pentru că e vai de societatea care are nevoie de eroi pentru a supraviețui şi a se apăra. Înseamnă că dovedeşte incapacitate structurală, iar conducătorii lor pot fi acuzați de management defectuos la nivel societal;
- Se spune că îngerii n-au gen, dar pentru câteva momente din viață când m-am aflat parcă pe deplin singur în încleștarea cu lumea, ei au luat întruchipări feminine. Pentru acele unice momente când am văzut că intervin parcă dincolo de ele însele ca să restabilească o dreptate care părea îngropată şi piedută în mormanul de impulsuri subiective şi ecuații personale ale răului le sunt recunoscător. Aveau chipuri fireşti, dar ascultau de rațiune, ceva nefiresc în acele momente. Uneori rațiunea însăşi îşi are paznicii săi pe care îi trimite în mulțime ca să aibă grijă de reprezentanții ei pe pământ. Nu mai adaug faptul că acele prezențe feminine erau de o frumusețe răpitoare;
- Două chipuri am privit în treacăt ieri vizitând-le paginile de Facebook şi Twitter: al lui Liv Tyler şi al lui Cara Delevingne, nu are rost să le amintesc frumusețea, pentru că toți o ştim, doar că era o diferență în expresiile lor: prima privea lângă fereastra deschisă o grădină cu livadă având o expresie uşor tristă sau poate somnoroasă după care mă topesc, iar cea de a doua privea în poziție de gardă de box către vizitatori - atitudine de care poate că nici ea nu îşi dă seama cat e de incitantă. Asta pentru că lupta femeilor pentru egalitatea de gen pe care o duc împotriva noastra nu se poate duce folosind aceleaşi mijloace, natura făcând diferența de la sine. Îmi plac spiritele care fac progrese în conştiința libertății lor. Amândouă exprimau sensibilitate sumisivă şi totodată ambiție egalitaristă, nu-i asta sexy la ele? Nice pictures! :)
- Despre limitarea dată de operațiile manuale rutiniere ale unei muncitoare de la o fabrică de textile: am cunoscut în primul an de facultate din Moldova o tipă care lipea etichete toată ziua pe haine la o fabrică de textile, adică ce fac elevii noştri de la profilul Tehnologic când pun etichete pe ambalaje la firma de lactate. "Stop labeling!", îndemna şi Taylor Swift zilele trecute lumea care etichetează, numai că pe alți oameni. O muncă alienantă, dezumanizantă ca în "Modern times" cu Chaplin care strângea şuruburi până rămânea cu reflexe şi în afara serviciului, în cele cu Stan şi Bran unde Bran se enervează când aude claxoane sau trompete pentru că lucra într-o fabrică ce le producea, sau ca în scenariile orwellian-pinkfloydiene, muncă prost plătită şi totodată una expusă şomajului, pentru că oricând poate fi inventată o linie de producție care să ia locul zecilor de muncitori care cos etichete pe haine sau le lipesc pe roțile de caşcaval. La fel ca minerii care au constituit aproape o armată de oameni la dispoziția regimului socialist al lui Ion Iliescu din anii '90, mulțimile acestea unde munca e lipsită de creativitate devin mase de manevră cărora li se aplică periodic măsuri de austeritate şi li se pot inculca cele mai rudimentare idei despre vinovații pentru soarta lor. Să ne temem de societățile unde soarta a milioane de oameni e decisă de un astfel de plan şi nu de hotărârea lor individuală luată în cunoştință de cauză a oportunităților din jur.
- Există o secvență terifiantă într-un film despre Hitler în care acesta, aflat în tranşeele Primului Război Mondial, îşi loveşte cu brutalitate câinele care nu ascultase comanda să se aşeze, să facă sluj în fața lui, iar tovarăşii lui de arme îl ironizează râzând în hohote: "Are propria lui voință, cum îndrăzneşte?".
Și încă o melodie ușurică, de vară, pe care i-o dedic unei colege dragi :)
