Îmi spunea lunile trecute cineva care studiază Dreptul că Deontologia juridică e un curs facultativ pe care îl urmează în primul an. Deci nu obligatoriu şi nici măcar opţional. Aristotel şi Kant s-ar fi prăpădit a doua oară, dar de râs. Am înţeles de mult cu toţii că banul nu are nicio religie, şi-atunci de ce adevărul sau dreptatea să fie o piedică în calea lui?
Pentru Aristotel, virtutea a ceva era scopul pentru care a fost creat. În teleologia lui (telos = ţel), scopul penei este să scrie (o pasăre ar spune că e altul - să o ajute să zboare -, dar scrisul e şi el un fel de zbor, nu?), al ulciorului să transporte apa, al amforei să transporte vinul, untdelemnul sau grânele, al avocatului să enunţe adevărul, iar al omului în general Binele. Aristotel considera că această virtute ne face fericiţi respectând-o. Kant era ceva mai rezervat şi considera că numai făcându-ne datoria putem ajunge la demnitatea de a fi fericiţi. Ce însemna pentru el să-ţi faci datoria? Să urmezi principiul imperativului categoric prin care fiecare om (inclusiv noi pentru noi, de aici îndemnul de a te respectă și pe tine, nu doar pe ceilalți dintr-o slăbiciune afectivă pe care Kant nu o considera morală și care poate avea drept cauză simpla nevoie egoistă de a fi admirat) trebuie tratat ca scop în sine şi să acţionezi ca un legislator universal care instituie reciprocităţi: regulile de acţiune devin obligaţii pentru ceilalţi de a se comporta la fel cu tine. Alţii, considerând că principiile şi parcursul contează mai puţin decât efectele şi eficienţa, au fost gata să enunţe machiavellic: "scopul scuză mijloacele". Poate în unele domenii şi situaţii, pentru că nu orice scop scuză orice mijloc. Eu nu am dreptul să condiţionez părinţii elevilor să-mi plătească vreo activitate profesională sau dotările din clasă câtă vreme lucrez într-o instituţie a statului, nici nu am dreptul ca politician să folosesc o instituţie a statului în interes privat, un jurnalist nu poate plăti un participant la o emisiune să joace vreun rol pentru că face rating, medicul nu poate profita de pe urma suferinţei pacientului, poliţistul de pe urma unui contravenient, afaceristul de pe urma degringoladei legislative dintr-o ţară, şamd. Toate acestea sunt posibile şi reale, dar nu şi necesare sau naturale (me anankaia). Despre cei care cred că legile sunt făcute ca să fie încălcate nu mă pronunţ aici, pentru că eu nu cred asta şi oricum aparatul coercitiv al statelor moderne a evoluat suficient ca să ştie cum să-i trateze. Revenind însă la titlu, eu ţin minte că în primul an de facultate am studiat Logica juridică, un curs care pregăteşte oamenii să se ferească de sofismele care circulă lejer în opinia publică din mass-media şi social-media, foarte util pentru pasionații umanioarelor.
Şi încă o surpriză, plăcută pentru mine: tot lunile trecute am aflat că arhitectura e considerată ştiinţă umanistă, deci nu devii arhitect doar stăpânind natura cu ştiinţele despre ea, ci şi cultura. Poate că de aceea şi renascentistul Pico della Mirandola vorbea despre "supremul arhitect", care "construise deja după legile tainicei înţelepciuni această casă a lumii, pe care o vedem". Frumoasă metaforă ce trimite la principii, reguli şi armonii, nu? Rezultatul este mereu întemeiat pe acestea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu