Câțiva ani după ce am devenit profesor am ținut un curs opțional pentru clasa a VI-a despre Uniunea Europeană. Se numea "Europa mai aproape de tine" şi făcea parte dintr-un program mai vast intitulat "Clubul Europa" în care şcoala fusese dotată cu laboratoare de informatică, iar fermierii din localitatea unde predau luau lecții de la specialişti despre atragerea de fonduri europene pentru a-şi dezvolta propriile afaceri. Eram tânăr şi plin de entuziasm, până prin 2009 am editat şi o revistă a şcolii, am creat un blog unde postam activitățile desfăşurate şi chiar am aplicat alături de echipa managerială de atunci pentru un proiect Comenius în colaborare cu o şcoală din Italia, una din Polonia şi alta din Finlanda. Mi s-a părut o experiență extraordinară să țin legătura cu Aija Myriim din regiunea Pieksamaki sau cu Patrizia Lucibello din regiunea Campania. Pe vremea aceea nu exista Facebook și păreau atât de exotice acele numele, mi se părea incitant să comunicăm cu persoane din locuri diferite ale Europei pe teme precum cultura propriei țări, cum e să fii profesor în şcoala unde predai sau dacă există programe de calculator pentru a învăța fiecare limba română, italiană, poloneză sau finlandeză. Aceea era Europa din mintea mea în preajma lui 2007 şi aşa vedeam Uniunea Europeană: un club select de oameni care încearcă să lucreze împreună la un proiect comun, la o casă comună şi să se cunoască reciproc, să-şi promoveze cultura şi valorile.
Dar mai devreme am venit de la plajă din tabara Năvodari şi tocmai am aflat de la radio cum inspectorii Direcției Sanitar-Veterinare au amendat câteva terase şi shaormerii din tabără şi din Mamaia pentru nerespectarea condițiilor igienico-sanitare. Civilizațional şi mental Dobrogea pare încă să nu fi revenit pe deplin la patria mamă, România, nici după un secol de la războaiele balcanice, pentru că apucaturile orientale au ramas şi s-au perpetuat. Unii sunt încă la stadiul preorăşenesc, deşi mijloacele nu le lipsesc. Altfel nu-ți explici de ce plaja e năpădită de buruieni, oamenii aruncă resturi pe jos, maneliştii îşi parchează pe plajă maşinile cu muzica dată la maximum, iar pe mine mă încearcă dorul de altă Românie pe care am cunoscut-o cu frumusețile ei şi care nu se recunoaşte nici ea în astfel de comportamente. De obicei se vorbeşte despre "civilizații" sau "culturi", nu despre oameni civilizați şi necivilizați sau despre cultură şi incultură. Aşa e politically correct. Dar dacă asta înseamnă să fii deschis la alte stiluri de viață - să accepți mârlănia -, atunci prefer prejudecățile mele şi regulile civilității care aduc mai puține prejudicii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu