Îmi doream de mult să merg la festivalul de artă medievală de la Sighişoara care se ține la sfârşitul lui iulie în fiecare an. Nu ştiu ce dor mă făcea de mai bine de două decenii încoace să mă gândesc în fiecare vară la burgul acesta din inima Transilvaniei, dar aşa cum un bun european vizitează castelele de pe Valea Loarei ca să îşi înțeleagă cultura, istoria şi geografia mai degrabă decât Dubaiul, m-am hotărât zilele trecute să merg dincolo de arcul Carpaților şi să urc străduțele acestei frumoase cetăți. Zona Dobrogei o vizitasem - cu litoralul pe care îl iubesc şi pentru care sufăr cand îl văd invadat de oameni fără educație pentru consum care nu-l prețuiesc, cetatea Enisala, Peştera Liliecilor de la Cheile Dobrogei, mânăstirile Dervent, Cocoşul, Pârâul Rece sau Sfantul Andrei - şi la fel partea Moldovei cu edificiile sale culturale din Iaşi, cramele lui Ştefan cel Mare sau mănăstirile fortificate din nord. Câteva locuri din vestul țării le vizitasem în facultate sau când am fost anul trecut la tanti Silvia, verişoara mea din Turnu Severin: intrarea Dunării în țară cu formațiunile stâncoase ce te trimit cu gândul la fiordurile norvegiene mi-a stârnit admirația pentru înțelepciunea naturii în dialogul său cu oamenii, statuia lui Decebal - ctitorie a miliardarului american de origine română Iosif Constantin Drăgan -, mânăstirea Sfânta Ana sau oraşul Orşova veche, inundat după comunizarea României, din apele căruia se ițea încă semeață turla unei biserici printre valuri, stațiunea Băile Herculane cu termele sale romane şi podurile de peste râul Cerna străjuite de statui frumos dăltuite, la fel leagănul libertății noastre postdecembriste care rămâne Timişoara sau Aradul cu deschiderea lui către vest. Carpații cu stațiunile Buşteni, Sinaia, Predeal şi Azuga îi cunoscusem într-o expediție de aproape două săptămâni din clasa a XI-a şi într-o tabără de creativitate antreprenorială de acum câțiva ani, iar acolo am rămas impresionat de peisaje, de arhitectura gotică a Peleşului, de frumusețea montană a traseelor până la cabana de la varful Omu. Dar nu cunoscusem Transilvania, lumea de dincolo de păduri la care visam de ani buni şi pentru care nu găsisem niciun concediu potrivit să i-l dedic. Iată însă că anul acesta s-a ivit ocazia şi două colege dornice să vadă aceleaşi locuri.
Zis şi făcut, am găsit pe Facebook oferte de cazare (mirabilă invenție internetul pentru orice om dornic să călătorească), am rezervat bilete de tren şi într-o joi foarte de dimineață am pornit în călătorie.
Domnițele şi cavalerii, menestrelii şi trubadurii mi-au adus aminte de câteva scene din filme ca "Vârsta inocenței" sau "Frumoasa venețiană", iar superba mea colegă cu spontaneitate ei comică - alături de care am urcat în Turnul cu Ceas sau am vizitat sala armelor şi camera de tortură, expoziția de pictură "Amor vincit omnia" şi am asistat la concerte de hard rock sau rock simfonic de la terasa Casa Săsească şi de la "House on the rock" - îmi amintea de titlul melodiei "Girls just wanna have fun". Dar mă opresc aici din povestea acestor momente şi locuri lăsându-mi imaginația şi memoria să țeasă din acest material straiele pentru alte postări de pe blog. Adaug numai o înregistrare cu dansul unor mândre venite acolo din Bistrița ca să ne încânte cu talentul lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu