Omul ca fiinţă evaluativă. Limbajul şi traducerea valorilor.

Marile nedumeriri ale modernității târzii şi mai ales ale contemporaneității provin din separarea şi aproape indiferența acestor trei valori - Binele, Frumusețea şi Adevărul -, deşi omul este o ființă evaluativă, critică, iar nu indiferentă. S-a considerat astfel că modelul clasic al adevăratei frumuseți morale, kalokagathon, este constrângător pentru diviziunea disciplinară care avea loc peste tot. Cine îşi mai punea problema dacă o persoană frumoasă este morală şi spune adevărul? Artistul nu mai avea voie şi nevoie să se întrebe de pildă despre insensibilitatea unei femei frumoase la poezie, pictură, etc., după cum nici el nu mai putea fi chestionat în privința caracterului său câtă vreme producea piese originale. Lucrurile se cereau tratate separat: Frumusețea putea fi deplină fără a presupune Binele şi cu atât mai puțin Adevărul. Or, pentru idealul platonician de frumusețe, o persoană care înfăptuia răul cu intenție devenea simultan ignorantă şi urâtă. Ne putem închipui procesul acesta petrecându-se în virtutea unei legături metafizice, de dincolo de lumea vizibilă, între cele trei valori.
 Postmodernismul a contestat ancorarea în absolut a valorilor, le-a separat si relativizat considerându-le conservatoare şi constrângătoare. Disputa intelectualilor din a doua jumătate a secolului XX şi până azi a fost chiar între ideologia imperialismului cultural şi cea a marxismului cultural, prima fiind considerată un sistem închis de idei aparținând unei culturi dominante - recte cea occidentală -, iar a doua un sistem internaționalist multicultural cu susținere orientală și considerat de oponenții mai conservatori un proces de dezagregare a tradițiilor, guvernământului, familiei, legii şi ordinii cu scopul reasamblării societății într-o utopie şi o ucronie comunistă. Primii sunt considerați în politică de dreapta, iar aceştia din urmă de stânga. Trebuie precizat că orice ideologie ignoră simțul comun şi realitatea, căutând să le dea forme proprii şi considerând că nu trebuie să se mai adapteze la ele, ci ele să le urmeze dacă vor să le fie bine :)).

La începutul secolului trecut, după modelul kalokagathon, Nicolae Iorga spunea că poporului român nu-i sunt străine evaluările estetice ale faptelor şi persoanelor, aşa cum atunci când un părinte vrea să îndepărteze copilul de la o faptă rea îi spune la noi că "nu este frumos". Dar şi în zilele noastre, când spunem văzând o femeie frumoasă: "Ce bună e!", de fapt spunem că e frumoasă, nu? :D La fel, despre soluțiile problemelor matematice se spune că unele sunt elegante, iar când întâlnim enunțuri false reacționăm fizionomic ca înaintea a ceva urât şi rău, nu? Poate că vremea marilor curente metafizice a trecut şi astăzi am devenit ființe care caută doar Frumusețea, doar Binele sau doar Adevărul, însă gândul secund va fi mereu acela că şi dacă le întâlnim, acestea sunt incomplete fără celelalte.

Şi un documentar despre rezistența anticomunistă din munți dinainte de 1989