Dezavantajul oricărui studiu al vieții în societate vine din distanța în timp necesară pentru a trage concluzii pertinente. Secolul XIX, de pildă, spun istoricii și filosofii mentalităților, a făcut virajul spre secolul XX abia în 1914. Ceva s-a schimbat în percepția de sine a omului care îl făcea inactual abia după aproape un deceniu și jumătate de la trecerea în timpul fizic din secolul XX. Anii 1900, 1901... etc nu au însemnat nimic diferit până în 1914 pentru concepția despre lume și forma mentală (Weltanschauung, Forma mentis) a omului de atunci.
Valoarea unei cărți sau idei bune vine și din referințele care se fac la ea chiar și după o sută de ani, cum e cazul "Psihologiei mulțimilor" a lui Gustav le Bon sau al "Cristalizării opiniei publice" de Eduard L. Bernays, pentru că în realitate mentalitățile se schimbă după generații întregi, ele nu țin cont de periodizările calendaristice.
Cartea "Economia inegalităților" a lui Thomas Piketty pare să fie așa ceva după cum începe, însă eșuează în hățișul statisticilor comparate. Pentru că o societate dreaptă nu egalizează oamenii în toate aspectele vieții lor, uniformizându-i ca în Coreea de Nord, însă nici nu legiferează privilegii, forțând inegalitățile, ca în Africa de Sud pe vremea Apartheidului. Mi se pare corect să nu luăm la școală toți aceleași note sau la serviciu același salariu, ci să fim recompensați după merit, muncă, productivitate și rezultate, la fel cum corect e ca în fața legii să fim toți egali, fără privilegii sau discriminări. Omul mediu însă e revoltat atât de mulțimea privilegiilor categoriilor sociale din vârful piramidei, cât și de scutirile clasei de jos. În realitate, atât inegalitatea forțată cât și egalitatea impusă creează frustrări în rândurile clasei de mijloc, cei de sus și cei de jos fiind tentați deopotrivă să fenteze sistemul, întreaga responsabilitate căzând în sarcina celor de mijloc. Dacă mai emit mulți pretenții, vom ajunge cu toții egal de săraci ca în cel mai negru comunism.
Auzisem de cazul unei echipe de fotbal din America latină prăbușită cu avionul în munții înzăpeziți, caz în care supraviețuitorii au recurs la antropofagie față de coechipierii decedați, pentru a supraviețui până la venirea salvatorilor (ulterior au beneficiat chiar de clemență papală, după rațiuni care-mi scapă), dar în filmul "Miracolul de pe munte" personajul principal recurge la autofagie, consumându-și un strat din pielea degerată a unui picior entorsat care făcuse cangrenă. Pare neverosimil, deși filmul se spune că e făcut după o situație reală prin care a trecut în 2004 un fost hocheist, copil problemă în familie (el zice că a fost un copil bun mereu și competitiv, dar asta l-a făcut egoist și chiar dependent de cocaină la tinerețe), când a pornit cu placa de snowboard din vârful unui munte și a rătăcit apoi timp de opt zile prin zăpezi. Cum să te cerți cu muntele? Eu știam de autofagie numai la copiii neglijați care își înghit mucii ori care își sug sângele când se taie, la cei mușcați de șerpii veninoși sau chiar la cei care își sug lacrimile din colțul gurii, dar acelea sunt secreții, nu țesuturi. Aici avem cazul unuia care proceda ca tovarășii lui Magellan când își înmuiau ghetele din piele în apă de mare pentru a le face comestibile în saramură. Când mă gândesc la vânătaia pe care mi-am făcut-o săptămâna trecută scăpându-mi unitatea de calculator pe picior și pe care mi-am oblojit-o apoi punând pungi de gheață sau la răcelile care îmi mai dau târcoale când mă agit și transpir iarna pe drumul spre serviciu, ori când fac ordine prin casă, acum îmi vine să râd ca de un fleac (întreaga industrie farmaceutică și publicitatea mediatică ne-au transformat în ipohondri ce-și suspectează propriul corp ca pe un străin gata să facă rău). Filmul e unul motivațional, deci, ne dă încredere în fratele nostru, corpul (divagație: sau porcul, cum i-ar fi spus neoplatonicul Plotin, cel căruia îi era rușine că are un corp - cu sufletul era mulțumit, asta nu-l face cam arogant, știut fiind că păcatul vine de la suflet și nu de la trup? - și demn de criticat de către adversarii "body shaming"-ului din societatea noastră de azi, atât de corectă politic :), însă trebuie reamintit că omul din film era sportiv de performanță, deci avea condiție fizică pentru a rezista pe muntele înghețat atâtea zile fără echipament de ajutor, altfel sedentarii ca noi n-ar fi dus-o mai mult de trei-patru zile. Asta e. În "Pressure", privitorul se întreabă câți vor supraviețui din imersiunea unei capsule cu scafandri trimiși să repare o conductă petrolieră din adâncul Oceanului Indian. Bineînțeles că cel mai tânăr și cu mai puține păcate, încheie moralizator filmul producătorii, scenaristul și regizorul său. Nietzsche avea dreptate: nu există fapte, ci doar interpretări. Morale, am adăuga noi.
"Valerian și orașul celor o mie de planete" - încă o producție globalistă foarte "politically correct". Aproape la fel de progresistă ca Liiceanu în emisiunea "Cooltura" de pe TVR 1 discutând zilele trecute cu Mirela Nagâț despre amorul spartan și nuvela pederastă a lui Mateiu Caragiale, "Remember". Un film alert, deci, multicolor și multicultural, unde realitatea e augmentată și chiar umilită de puterea imaginativă a ordinatoarelor. Un fel de "Avatar" și "Matrix" laolaltă, cu Delevingne și Rihanna exersându-și talentele actoricești. Care nu sunt puține, dar se vede cum vor să ne amintească faptul că una e fotomodel și cealaltă cântăreață, iar nu actrițe profesioniste. Norocul lor e că în zilele noastre calculatoarele fac toată acțiunea și efectele speciale. Mult mai solicitată e imaginația lui Borges în descrierea tainicului Oraș al Nemuritorilor din cartea "Aleph", de ale cărui holuri labirintice se temeau troglodiții, care, culmea, erau chiar Nemuritorii. Eu mi l-am închipuit ca într-un tablou de Escher. Vizionare plăcută și lectură așijderea! :)
"Era toamna, si indienii dintr-o rezervatie indepartata si-au intrebat noul Sef de Trib daca iarna urmeaza sa fie aspra sau nu.
Fiind un Sef de Trib intr-o societate moderna, nu fusese invatat de catre nimeni vechile secrete, astfel incit cind s-a uitat spre cer nu a putut spune cum va fi vremea.
Cu toate acestea, a trebuit sa comunice tribului ca iarna intr-adevar urmeaza sa fie aspra si ca membrii tribului trebuie sa inceapa sa colecteze lemn pentru a fi pregatiti.
Fiind si un lider pragmatic, dupa citeva zile i-a venit o idee. S-a dus in oras la un telefon public, a sunat la Starea Vremii si a intrebat:
- Iarna care vine, va fi aspra sau nu ?
- Se pare ca va fi destul de friguroasa, a raspuns meteorologul.
Seful Tribului s-a dus inapoi in sat si le-a comunicat oamenilor sa stranga chiar mai multe lemne pentru a fi pregatiti.
O saptamana mai tarziu, a apelat din nou serviciul de Starea Vremii:
- Va fi o iarna grea ?
- Da, zice meteorologul, va fi in mod sigur o iarna foarte rece.
Seful Tribului merge inapoi la oamenii sai si le ordona sa colecteze fiecare creanga si crenguta pe care o gasesc in padure.
Doua saptamani mai tarziu, telefoneaza din nou la Starea Vremii:
- Sunteti absolut siguri ca iarna va fi foarte grea ?
- Mai siguri ca niciodata, zice meteorologul. Va fi una dintre cele mai grele ierni pe care le-am avut.
- Cum puteti fi atat de siguri ? intreaba Seful de Trib.
La care meteorologul spune:
- Indienii colecteaza lemn intr-o veselie."
Cam așa par să stea lucrurile și cu prognozele făcute de finanțiști. Întrebat de o jurnalistă dacă Euro va mai crește în următoarea perioadă, un consilier al guvernatorului BNR spune că nu se poate pronunța, pentru că ar crea temeri în piață, dar că specialiștii lor urmăresc zilnic mass-media să vadă cum evoluează cursul valutar. Piața, mass-media și finanțiștii par, deci, niște jucători de poker la o masă ce urmăresc mișcările celorlalți pentru a le ghici atuurile, fiecare încercând să și le disimuleze.
Cât de simple par lucrurile în științele naturii spre deosebire de științele sociale: avem legi clare, corpul omenesc le respectă la fel ca orice mineral sau plantă. În economie se vorbește de stabilitate ca și cum ROBOR, EURIBOR, raportul dintre importuri și exporturi sau cursul valutar ar trebui să fie ca forța centrifugă ce acționează la mașina de spălat. Totuși, omul e o ființă care ia liber decizii, care produce și consumă cum dorește sau economisește și apoi investește când crede de cuviință, fără a se supune mecanicist unor cerințe. Așa funcționează economia de piață, cea de tip comunist a eșuat mai ales pentru că a negat indeterminismul și libertatea.
Kant spunea că pretențiile noastre de cunoaștere trebuie să se limiteze la ce-și permite intelectul să cuprindă în categoriile sale, iar cu privire la Dumnezeu, nemurirea sufletului sau infinitatea lumii să nu se pronunțe, lăsând loc speranței și credinței. Cineva îmi spunea zilele trecute supărat pe lipsa de previziune a economiei pe următorii cinci ani că planificarea centralizată dinainte de 1989 era mai bună. S-a și văzut, pe hârtie ajunsese totul binișor umflat, însă planificarea economică în ziua de azi nu poate fi acceptată decât la nivelul întreprinzătorilor, pentru că falimentul unui IMM nu bagă țara în criză, dar falimentul unui plan cincinal poate duce la schimbarea unui regim politic sau chiar a formei de guvernământ.
Guy Montag ajunge singurul pompier care se luptă să stingă focul ce cuprinsese cărțile în societatea futuristă închipuită de Bradbury. Restul pompierilor numai ardeau cărțile, iar tulumbele lor conțineau combustibil, nu apă. Lumea era perfectă, cărțile, aceste droguri ce însingurează, trebuiau căutate și distruse. Cui îi folosesc minutele de izolare, retragere în sine și liniște când lumea răsună de atâtea chemări? Melancolia e o boală a sufletului spuneau medievalii, excesul de imaginație și de semnificații duce la tulburări, la un delir al interpretărilor chiar. Platon dăduse afară din cetate poeții ce exaltau iraționalul, acum a venit rândul celorlalți.
Montag reușește să se salveze trecând râul spre lumea sălbatică a oamenilor-carte. Nu, nu era o lume a cărturarilor, a erudiților, a enciclopediștilor. Pur și simplu, fiecare om de dincolo trebuia să memoreze o carte și să o poată reproduce fidel ca într-un tezaur viu al istoriei culturii. Cam așa cum în temnițele comuniste Țuțea, Steinhardt și alții ca ei conferențiau înaintea țăranilor ce se opuseseră colectivizării forțate și a profesorilor universitari contestatari ai marxism-leninismului. În "Brave New World" a lui Huxley, Shakespeare nu era decât un moralist incomod și vetust, în "Fahrenheit 451" (temperatura la care ia foc hârtia) era de-a dreptul periculos și subversiv. Toate utopiile sfârșesc în distopii ce sufocă individul. Pentru acesta, lumea ca inginerie afectivă evocă mesajul poetului Gării de Nord din filmul "Filantropica": "În odaia strâmtă, pe un pat diform / Zac strivit în pernă de un pumn enorm".
P.S: Zilele trecute, întrebat de cineva care citea dintr-o carte lângă intrarea în școală ce înseamnă "pavoazare", am răspuns după ureche că înseamnă a pava sau a pune pavele. A doua zi, după ce am verificat în DEX, mi-am corectat greșeala în fața colegilor săi: înseamnă a orna sau a împodobi ca de Crăciun. Am încă multe și despre multe de învățat.
"Într-o lume a fericirii perpetue, promiscuitatea e o datorie cetățenească" li se inculca personajelor din "Brave New World" în lecțiile hipnopedice. Repetate din copilărie de nenumărate ori, anumite mesaje îi condiționau pe oameni să acționeze robotic apoi în viața de adult. De fapt, același lucru i se spusese și lui Winston în "1984": vechii reformatori căutau să întemeieze societatea pe iubire și bucurie, pe când Big Brother o ținea sub control prin ură și delațiuni repetate, singurul râs acceptat fiind cel de satisfacție a învingătorului înaintea cuiva mai slab sau străin.
Mallurile aveau la început băncuțe pe care bărbații puteau măcar să-și aștepte soțiile înconjurați de pungi și pachete, acum poți șede numai în cafenele și restaurante, contra cost, deci. Ideea e ca nimeni să nu stea fără să consume: te miști printre standuri, te ia foamea, cumperi. Săptămânile trecute am așteptat butonând telefonul o oră în fața unui magazin de pantofi pentru femei și cred că devenisem deja suspect. Dar alte două ore colindasem de la un capăt la altul sute de gherete cu mii de haine și pantofi. Când mă refugiam să pufăi vreo țigară și să beau de la un automat cafea cu lapte chioară, mă simțeam ca un miner care privește copacii în fiecare zi ca pentru prima oară. Alternativa o știu: în comunism toți trebuiau să producă, de la traforaj în școala gimnazială și până la tractoare în uzine, consumul nu era pentru noi. Atunci trebuia să producem și să economisim, acum consumăm și risipim, producând cât mai puțin. De fapt, nu suntem capabili să consumăm cât de mult se produce în lume. Un specialist în vânzări de automobile spunea adineaori la televiziunea națională că piața românească e invadată de mașini second hand pe motorină, în timp ce Parisul își propune ca din 2024 să renunțe la motoarele Diesel, iar din 2030 să le interzică și pe cele cu benzină.
Citeam "Legea educației naționale" zilele trecute și în timp ce parcurgeam articolele despre cultivarea demnității și valorilor umaniste mi-au venit în minte câteva scene recente de cumplită slugărnicie când o pensionară plătită cu ora să predea s-a prăbușit pe niște scări în graba de a-și arăta recunoștința față de șefi. Tinerii absolvenți calificați fug de salariile mici din învățământ, iar orele sunt acoperite de pensionari și necalificați. Mila și sila sunt insuficiente pentru a descrie ce am simțit. Revoltristețe, cuvântul meu preferat pentru astfel de situații. Cât exercițiu de supunere i-a trebuit unui om sub comunism ca să ajungă la bătrânețe atât de slugarnic? În definitiv, nu suntem chiar în Coreea de Nord ca să ne controleze statul până și emoțiile. De unde această concurență, mai ales la femei, în a peria și a face temenele? Cât de șantajabili sau incompetenți sunt cei dispuși să se tăvălească pentru a pupa o mână?
Ne lipsește încă exercițiul libertății și nu realizăm că funcțiile sau instituțiile deservesc societatea, nu invers. O dată la patru-cinci ani, toți cei pe care îi ascultăm dau ochii cu șefii lor, cu noi, alegătorii. Vom ști ce să le spunem atunci?
"Mai bine nu se poate". Domnul Udall e un romancier de vârstă mijlocie în căutarea inspirației. Misogin, mizantrop, homofob, antisemit și cu manifestări obsesiv compulsive, el își redescoperă umanitatea primind să îngrijească pechinezul unui vecin pictor cât acesta e internat la un spital pentru recuperare după un jaf cu agresiuni pe care îl suportase în atelierul său de acasă.
Obișnuit să disprețuiască oamenii și considerând orice formă de politețe sau de manifestare afectuoasă drept o boală transmisibilă, domnul Udall începe să se revolte când vecinul își revendică la întoarcerea acasă pechinezul, ori când chelnerița lui favorită pleacă de la restaurantul unde lua prânzul cu precizie de ceas elvețian la aceeași masă. Apropierea de patruped - ca și de oameni - devenea instantaneu pentru el apropriere, luare în posesie, ceea ce îndeobște puține ființe înzestrate cu rațiune și afectivitate acceptă.
Lumea lui e dată peste cap, iar omul capabil să scrie cu atâta sensibilitate despre amoruri imaginare nu e în stare să poarte un dialog de cinci minute cu cineva fără să jignească: "porc" sau "elefănțică" sunt doar câteva epitete din glosarul disprețului său față de oamenii obișnuiți, oameni care nu ezită să-l pună la punct și să-l excludă când și de unde pot. Dar strada suportă multe, atât guma de mestecat pe care încearcă el s-o evite, cât și mojiciile sale care pe ceilalți îi irită.
Ador filmele anilor '70 și '90, sunt fresce ale unei epoci în care puteai juca un rol fără teama de represaliile corectitudinii politice. Zilele acestea citesc simultan din "Brave New World" a lui Huxley și din "Aleph" a lui Borges, iar alternativa distopică proiectată în prima jumătate a secolului trecut la întreaga lume de bun simț cum o știam noi, la simțul comun, mi se pare de neacceptat. Știați că trupa "The Doors" și-a luat numele de la o carte de Huxley, "Porțile (percepției)"? Dar că la un târg de locuri de muncă ținut ieri la Iași cele mai căutate au fost posturile de programator IT? "Spre ce tip de om ne îndreptăm?" m-am întrebat tot ieri în Carrefour când am văzut la raionul de electronice drone la prețuri accesibile, albe și negre, mai mici sau mai mari, telecomandate cum e consola de Nintendo sau minișalupele de la concursurile nautice pentru copii. Căutam o carte de Kazuo Ishiguro, laureatul premiului Nobel pentru literatură de anul acesta, nu știu cum am ajuns acolo, poate datorită pasiunii cultivate de fratele meu, fost radiotransmisionist, pentru inovațiile tehnologice. Toată copilăria mea în casă am avut colecții întregi de reviste "Știință și tehnică", "Tehnium", seria de almanahuri "Anticipația", volumele lui Jules Verne, cărțile lui Edmondo de Amicis, basmele Contesei de Segur, romanele lui Dumas și "Caietele" lui Cioran, cum să nu se dea lupta în suflet între un tehnician, un inginer și un filosof? Tensiunea esențială în asta constă: omul creează mașinăria și-apoi încearcă s-o imite, așteptându-se ca ea să aibă atitudini și valori, o etică dezirabilă. Ceea ce nu e posibil, pentru că omul nu e doar animal cu instincte și dresabil cum încearcă să demonstreze bioantropologii, ori doar mașină programabilă, cum ar vrea sociologii mecaniciști sau inginerii sociali.
Algoritmica și euristica în mitul peșterii din "Republica" lui Platon. Până acum am deosebit ascensiunea omului din caverna platoniciană de iluminarea subită a lui Saul din Tars, dar ea poate ilustra și algoritmii urmați de cineva pentru a soluționa o problemă științifică în comparație cu gândirea euristică sau creativitatea. Nu pot să uit eșecul suferit de Mach în explicarea naturii corpusculare a fotonului și tăcerea lui după descoperirea naturii duale undă-corpuscul făcută de Planck. Blaise Pascal ar fi spus că Ernst Mach e unul dintre cei care căutau fericirea în rațiunea științifică și a transformat-o într-o pasiune care nu-l mai trage de mânecă aidoma conștiinței lui Socrate, ci îl împingea mai departe să caute și să nege. Ce paradox, rațiunea științifică și materia să-i ia mințile?!
În sistemele axiomatice logico-matematice se demonstrează numai teoremele, axiomele din care sunt derivate acestea nefiind supuse acestei exigențe. Profesii precum cea liberală de avocat sau cea de jurnalist au în comun căutarea adevărului, mai presus chiar decât interesul personal, al clientului sau al finanțatorului, iar a enunța adevărul înseamnă după Aristotel a spune că "ceea ce este este şi ceea ce nu este nu este". Pare simplu, nu?
Partea frumoasă a acestor întreprinderi e că adevărul e descris ca "stare-de-neascundere" sau "aletheia" în interpretarea lui Heidegger la dialogurile lui Platon. Poate că adevărul învăluie privirea avocatului și pana jurnalistului cu evidența lui încât aceștia cu greu se pot dezvrăji :).
Nu la fel stau lucrurile cu jurământul lui Hipocrate, acolo medicii trebuie să păstreze și să ducă mai departe numai câtorva taina artei lor. Copiii magiștrilor și propriii lor copii trebuie să le urmeze:
"Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit. Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia. "
"Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie";
"Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie."
Cât de mulți amatori s-or fi încumetat pe vremea lui Hipocrat să zgândere piatra din bășică de vreme ce omul a simțit nevoia s-o exemplifice într-un principiu! O fi fost piatra la rinichi? Vreo aluniță? Vreun neg sau verucă? Nu știu.
Eu mi-am închipuit mereu că medicul nu trebuie să profite de pe urma suferinței pacientului, avocatul de pe urma disperării clientului, profesorul de pe urma ignoranței elevului, polițistul de pe urma fricii contravenientului etc.
Aşadar,
"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea:
Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit. Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia. Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență. Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv. Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața. Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie. În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi. Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie. Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul."
Avocatul român are și el un cod deontologic:
CODUL DEONTOLOGIC AL AVOCATULUI ROMÂN
Capitolul I. Identitatea profesională și misiunea avocatului
Art. 1. Avocatura este o profesie liberală, unitară, auto-reglementată, care se desfășoară în baza legii. Ca atare, avocatul este obligat să respecte reglementările specifice și standardele etice ale profesiei, să protejeze demnitatea și onoarea corpului de avocați.
Art. 2. În exercitarea profesiei, precum și în orice acțiune sau comunicare publică, avocatul va avea în vedere caracterul de interes public al profesiei de avocat, care rezultă din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, din Statutul profesiei de avocat.
Art. 3. (1) Misiunea avocatului constă în apărarea, prin toate mijloacele specifice profesiei, a drepturilor, libertăților și a intereselor legitime ale clienților, în vederea aflării adevărului, a înfăptuirii justiției și a respectării statului de drept.
(2) Avocatul este garantul apărării cetățeanului față de excesele instituțiilor statului, precum și al păstrării echilibrului între interesul public al societății și interesul privat al cetățeanului.
Art. 4. În exercitarea profesiei, avocatul este obligat să acționeze cu bună credință, în apărarea valorilor profesiei de avocat și ale statului de drept.
Capitolul II. Natura normelor deontologice
Art. 5. Codul deontologic al avocatului român stabilește principiile esențiale și regulile de conduită pe care avocatul trebuie să le respecte, atât în exercițiul profesiei de avocat, cât și în viața sa publică și privată. Aceste principii și reguli stau la baza oricărei interpretări a reglementărilor profesionale, precum și la baza oricărei inițiative de reglementare profesională ori de modificare sau completare a dispozițiilor existente.
Dar polițistul?
Principiile care guverneaza conduita profesionala a politistului sunt urmatoarele:
a) legalitatea - in exercitarea atributiilor sale politistul este obligat sa respecte legea, precum si drepturile si libertatile constitutionale ale persoanelor;
b) egalitatea, impartialitatea si nediscriminarea - in indeplinirea atributiilor profesionale politistul aplica tratamente egale tuturor persoanelor, luand aceleasi masuri pentru situatii similare de incalcare a normelor protejate de lege, fara a fi influentat de considerente etnice, de nationalitate, rasa, religie, opinie politica sau de orice alta opinie, varsta, sex, orientare sexuala, avere, origine nationala, sociala sau decurgand din orice alta situatie;
c) transparenta - consta in deschiderea pe care politistul trebuie sa o manifeste fata de societate in limitele stabilite de reglementarile politienesti;
d) capacitatea si datoria de exprimare - reprezinta posibilitatea politistului de a analiza situatiile profesionale pe care le intalneste si de a-si exprima punctul de vedere, potrivit pregatirii si experientei sale, pentru a imbunatati calitatea si eficacitatea serviciului politienesc cu privire la acestea;
e) disponibilitatea - presupune interventia politistului in orice situatie in care ia cunostinta despre atingerea adusa vreuneia dintre valorile aparate de lege, indiferent de momentul constatarii acesteia, capacitatea de a asculta si de a rezolva problemele celor aflati in dificultate ori de a indruma catre alte autoritati cazurile care se situeaza in afara competentei ori atributiilor sale;
f) prioritatea interesului public - se manifesta prin aceea ca pentru indeplinirea atributiilor functionale politistul acorda prioritate realizarii serviciului in folosul comunitatii;
g) profesionalismul - presupune aplicarea corecta si responsabila a cunostintelor teoretice si a deprinderilor practice pentru exercitarea atributiilor de serviciu;
h) confidentialitatea - determina obligatia politistului de a garanta securitatea datelor si informatiilor obtinute in exercitarea autoritatii conferite de lege;
i) respectul - se manifesta prin consideratia pe care politistul o acorda persoanelor, colegilor, superiorilor, subordonatilor, drepturilor si libertatilor acestora, institutiilor, legilor, valorilor sociale, normelor etice si deontologice;
j) integritatea morala - presupune adoptarea unui comportament conform normelor etice acceptate si practicate in societate;
k) independenta operationala - consta in indeplinirea atributiilor si misiunilor potrivit competentelor stabilite pentru nivelul ierarhic pe care il ocupa in cadrul politiei, fara imixtiunea ilegala a altor politisti, persoane sau autoritati;
l) loialitatea - se exprima prin atasamentul fata de institutie si valorile promovate de aceasta, adeziunea constienta manifestata de catre politist, din proprie initiativa, fata de obiectivele institutiei, respectul fata de ierarhia institutiei, onestitate in relatiile interpersonale, respectul fata de adevar si dreptate, constiinciozitate in indeplinirea atributiilor, respectarea angajamentelor asumate, asigurarea confidentialitatii informatiilor obtinute in procesul muncii.
Jurnalistul are la rândul său principii, dintre care cele mai importante sunt:
- Respectul acordat persoanei
- Veracitatea faptelor (adevărului, al corectitudinii informațiilor)
- Interesul public
- Loialitatea (față de public, față de instituția mediatică, față de comunitatea jurnalistică)
Desigur, astfel de principii, coduri deontologice şi jurăminte au statutul asemănător Declarației Universale a Drepturilor Omului, de recomandări, dar țările civilizate le-au cuprins în propriul sistem de legi, de norme juridice. Despre obligațiile sau responsabilitățile oamenilor şi cetățenilor se pronunță toate celelalte legi.
P.S: Pentru relaxare, dar fără legătură cu postarea, adaug și o scenă din filmul "Blue Valentine", cu Ryan Gosling în rolul principal cântând la ukulele :)
Omul personalizează totul, orice spațiu, orice timp. El are slăbiciuni, e bârfitor, complotist, incompetent și corupt, însetat de putere și control. De aceea, pentru a-i feri pe cei mai mulți de abuzuri, despotism și decizii arbitrare, iraționale, înțelepciunea popoarelor a născocit regulile, normele morale și apoi cele juridice, legile. Primii care se tem de legi sunt cei cu putere sau a căror autoritate nu e legitimă, acțiunile insului de rând nepericlitând viața instituțiilor sau a unor grupuri mari de oameni pe termen mediu și lung în aceeași măsură.
Democrația e cea care, dintre toate regimurile politice, în lipsa respectării regulilor, precedă haosul și anarhia. O spune Platon în "Republica", o spun și experiențele recente din Venezuela sau Chile. Dictatorii care vor să păstreze aparența unei democrații se înconjoară de un număr cât mai mare de acoliți: "Să fim uniți (...în jurul meu)" vor spune ei. Doar numărul contează la vot în democrațiile viciate, normele mai puțin, deși într-o lume normală individul educat și având conștiința regulilor nu are a se teme de ilegalități, abuzuri, nedreptăți și decizii arbitrare indiferent cine ar conduce. Așa durează și evoluează lucrurile în democrațiile consolidate. La noi încă slugărnicia față de conducători (respectul ar trebui să-l arătăm funcției cu atribuțiile sale și nu indivizilor, exceptând cazul celor care au calități personale deosebite ce-i transformă în autorități morale) îi face pe mulți să încalce regulile și totodată să profite de mărinimia suspușilor, pentru că, nu-i așa?, la o adică regulile se pot schimba și ele când vine altcineva la putere. Încă mai aștept vremea când vom asculta de reguli și nu de alții cu slăbiciunile, fixațiile, obsesiile, idiosincraziile lor.
Sunt un om norocos, în vara lui 1999, după primul an de facultate, am făcut practica de specialitate la televiziunea Tele M Bit pe care o conducea Liviu Antonesei, de unde am înțeles diferența dintre știri și non-știri (astăzi devenite fake-news), iar în anul al treilea practica pedagogică la Colegiul Național din Iași sub coordonarea soției decanului, Lucia Afloroaei, o femeie sangvinică și mondenă, dar ai cărei elevi îmi puneau întrebări profunde din Nietzsche și Heidegger. Am admirat mereu profesionalismul acestor oameni, ca și pe cel al istoricului Alexandru Zub, Horia Roman Patapievici sau chiar blândețea părintelui Galeriu.
Liviu Antonesei era fascinant nu doar prin cultura sa ("O prostie a lui Platon", cartea lui, mi-a plăcut pentru adevărul că intelectualii devin sclavii despoților politici când le ajung consilieri, așa cum au pățit Liiceanu sau Pleșu cu Băsescu), ci și prin aerul aristocratic, cu pălăria, țăcălia și pipa omniprezente, însoțite de vorbirea ușor repezită, însuflețită de elanul ideilor. Mă simt bogat pentru că am întâlnit anumiți oameni.
De ce filosofie și nu altceva? Putea să se numească "sofologie" ca multe alte "logii" și să devină doar un studiu, o teorie, un discurs despre înțelepciune. Avea reprezentanți destui, începând cu Solon și Thales. Dar mileniile au preferat "filosofia" ca iubire de înțelepciune și l-au amintit mai mult pe Socrate cu discipolii săi, Platon și Aristotel. De ce? Poate că pentru modestie, poate pentru că filosofii antici s-au luptat prea mult cu sofiștii întru adevăr ca să nu le reținem efortul?
Din statisticile ultimilor ani, tot mai puțini absolvenți de liceu dau examenul de maturitate la Filosofie și tot mai mulți la Logică, argumentare și comunicare, mie mi-au luat Bacalaureatul astfel cu note mulțumitoare circa 95%. Aceasta din urmă e mai riguroasă, evaluarea e mai precisă, aproape matematică: nu există mai mult de patru figuri silogistice, propozițiile categorice sunt mereu relaționate la fel în pătratul lui Boethius, la obversiune se adaugă mereu negația pe al doilea termen, concluziile deducțiilor sunt mereu certe dacă premisele sunt adevărate și schema de inferență corectă. În schimb, filosofia propune prea multe interpretări: Kant spune să tratăm întotdeauna omul ca scop și niciodată numai ca mijloc, Nietzsche că exploatarea e chiar expresia vieții, a voinței de putere care înseamnă voință de a trăi; Pitagora că filosofia e contemplare, Epictet că e acțiune; Sartre că omul e absolut liber, Spinoza că libertatea e doar închipuită, neștiind adevăratele cauze ale acțiunilor noaste.
Le înțeleg comoditatea celor care aleg calea mai ușoară către un rezultat. E o exigență pragmatică și mânată de eficiență. De pildă, la concursul de admitere în magistratură se dă examen la "Raționament logic", nu la "Hermeneutica lui Schleiermacher", ca și când infractorii ar face silogisme și polisilogisme, nu sofisme psihologizante. Filosofia redevine azi încă o dată "ancilla" sau, mai rău, jucăria lui Stephen Hawking și Morgan Freeman în a explica Wormholes pe Discovery. Ce s-o alege de preocuparea care încânta Renașterea lui Leonardo sau modernitatea lui Descartes? Și totuși, dincolo de toate derutele, filosofia rămâne iubire: de înțelepciune, de om, de libertate, de adevăr și dreptate.
Surorile Kate și Lisa își petrec vacanța făcând scufundări într-o cușcă pândită de rechini. Cablul care le susține se rupe și se trezesc în adâncuri cu tuburile de oxigen golindu-se, iar ele rezolvându-și problemele sentimentale cu fostul sau competiția din adolescență pentru popularitate între prieteni. Filmul scârțâie din toate șuruburile, rechinii le înșfacă de câteva ori, însă ele ajung la suprafață fără vreun oscior fisurat. Numai sângele curge berechet din răni stârnind pofta prădătorilor acvatici, totul e în rest un test de încredere, curaj, supraviețuire și răbdare. Lipsa oxigenului o face pe Lisa chiar să halucineze la un alt sfârșit, mai rău, când în realitate cei de la Paza de Coastă le salvaseră. De fapt, filmul nici nu dă de înțeles că s-ar fi întâmplat toate acestea, poate că Lisa doar adormise amețită de câteva shot-uri de tequila băute cu latino loverii pe plajă. Ce ți-e și cu spiritul ăsta de aventură al sedentarilor. Te miri că se mai pot face filme de acțiune proaste chiar și în 2017, după atâtea bune din ultimul secol, dar asta poate fi învățătură de minte pentru cine crede că lucrurile noi sunt întotdeauna mai bune în virtutea experienței acumulate. Cine spunea că experiența ne învață că nu învățăm nimic din experiență? :)
Nu, "Povestea slujitoarei" nu e o telenovelă ca "Sclava Isaura" din anii '90, cu amoruri între săraci și bogați blamate de aristocrați, ci un proiect distopic puritan, ultraconservator și postindustrial apărut după anul 2015, când în lume se atinsese apogeul Sodomei și Gomorei, iar femeile deveniseră infertile din cauza poluării, a pilulei de a doua zi, a anticoncepționalelor și avorturilor. Cele rămase fertile, mai ales femeile ușoare, erau luate de pe stradă și duse cu forța în stabilimente unde se pregăteau să devină slujnice în casele celor bogați și cu putere, urmând să le nască fii și fiice pe care soțiile acestora nu le puteau avea.
Orice distopie apărută ca urmare a unui curent de opinie ce începe să se manifeste în societate la un moment dat pune o întrebare - de obicei retorică - precum: aici vreți să ajungem? La fel făcuse Orwell în "1984" când sesizase înclinațiile comuniste ale unor ocidentali (el fiind conștient că filmul său nu va fi difuzat în lagărul socialist), la fel fac și producătorii "Poveștii slujitoarei" observând revirimentul mișcărilor ultranaționaliste și de extremă dreapta din ultimii ani.
Ca orice lume răsturnată distopic, filmul prezintă mecanismul spălării creierelor ca omniprezent: frica inoculată față de trecutul dezmățat al omenirii, față de străini și de tot ce contravine preceptelor veterotestamentare. Mă întreb dacă nu asta le reproșa la vremea lor și Savonarola sau Luther contemporanilor? Știm ce s-a-ntâmplat apoi. Zilele trecute, spune și mass-media, o femeie însărcinată, adventistă, se sinucidea cu trei fete minore de mână aruncându-se înaintea trenului ce îi ducea pe bucureșteni la distracție în Constanța, cerându-și iertare într-un bilet de adio și scriind că nu mai suportă. Lapidar mesaj, ce nu mai suporta? Încă un copil? Lipsa banilor? Bătăile soțului? Dar soțul era harnic, făcea de toate, mătura chiar și scări de bloc. Atunci? Poate că o iritau fețele zâmbitoare ale celor care mergeau an de an să se distreze la mare, nu știm.
În ansamblu, serialul acesta cu aparență de noutate este o ecranizare și adaptare după romanul omonim scris în anii '80 de Margaret Atwood, iar el va face deliciul celor care au concepții ultrafeministe, misandre, antireligioase și stângist-anarhiste, admiratorilor "Pussy riot". Eu doar i-am perceput încărcătura ideologică, restul e talent regizoral și actoricesc.
"Shin Godzilla", arătarea celebră, începe să terorizeze capitala niponă și trei sferturi din film birocrații discută în ședințe ce-i de făcut. Peste dialoguri plutește amintirea bombei nucleare, ideea reconstrucției din propria cenușă, înlăturarea oricărei opinii contrare din partea vreunui membru al birocrației, amânarea, etc. Norocul vine din perioadele de hibernare când Godzilla împietrește ca să-și reîncarce bateriile atomice. Până la urmă tot cineva cu inițiativă, un tânăr cercetător, sătul de atâta vorbărie și încercări eșuate, găsește soluția să fie înghețată matahala din interior și povestea se încheie. "Birocrația este fundamentul democrație", cu această bazaconie îi răspunseseră înainte slujbașii lipsei de acțiune când le propusese un mod alternativ de gândire, mai eficient. Efecte speciale rudimentare și voci aspre, filmul fiind făcut de japonezi. Slab.
Americanii au și ei anul acesta o poveste cu giganți, "Colosul", dar nu e la fel de impersonală: capitala sud-coreeană Seul e bântuită de o măgăoaie care se dovedește a răspunde telepatic la gesturile unei tinere fără căpătâi dintr-un orășel american. Aici se vede talentul regizorilor hollywoodieni în a crea suspans și atmosferă. Problema vine de la sufletul zbârcit de rele, indiferență față de oameni și alcool al tinerei și tot de la ea vine rezolvarea prin compasiune și acțiuni reparatorii. Parabola colosului nu are o încărcătură ideologic-istorică la fel de vizibilă ca în varianta japoneză, democrația nefiind un slogan birocratic pentru americani, ci un mod de viață cotidian care îl privește direct pe individul uman.
Iar oameni sunt și copiii supradotați, geniile precoce, cum ne arată "Gifted", unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima vreme. Nu dau spoilere, doar sunt măgulit să constat că filosofia se bucură încă de respect în mentalul occidental ca o punte necesară între știința exactă și creșterea normală a unui om, fie el și cu nevoi speciale (supradotații sunt considerați astfel) alături de ceilalți, fără ca excepționalitatea lui să-i facă imposibilă socializarea la vârste diferite. Enjoy it!
P.S: Japonezii scriu cărți mai bine decât fac filme, rămân la cărțile lor :).
Da, da, oamenii sunt răi și maimuțele sunt bune, ce vină au ele că au evoluat, dar vor să trăiască tot în junglă? Ce caută oamenii cu tehnologia lor să le tulbure viața naturală, stilul de viață naturist? Ei chiar pot învăța să-și redescopere umanitatea de la maimuțe, sugerează filmul "Război pentru planeta maimuțelor" de anul acesta. Și tot de anul acesta, "Legământ extraterestru" preia clișeele din episoadele anterioare ale seriei: alienii au nevoie de oameni pentru a ieși din hibernare, tehnologia lor e mai avansată decât a noastră și mai bio, până și androizii, creația oamenilor, trec de partea lor, sătui de limitările noastre. Am înțeles, extratereștrii, maimuțele și chiar androizii sunt mai buni, să trecem mai departe.
Mai departe îi revedem pe Neo și Morpheus din "Matrix" căutând să se coalizeze împotriva liderilor Mafiei în filmul "John Wick", împotriva Cartelului, a Sindicatului sau a Masoneriei, nu e clar, din care fac și ei parte. Concluzia e clară pentru amândoi: din activitățile Mafiei nu te poți retrage, de la obligațiile față de ea nu te poți sustrage. După 20 de ani de la "Matrix" bineînțeles că tot Keanu Reeves, alias John Wick, are condiția fizică mai bună decat Fishburn. Vizionare plăcută!
Pe unde călătorim la vârste diferite? Nu iau în calcul aici nopțile petrecute în cluburi sau zilele de plajă. În adolescență, după ce a trecut vremea taberelor cu clasa, ieși cu gașca pe bicicletă, campezi între copaci la marginea unui pârâu și explorezi Peștera Liliecilor sau munții Dobrogei ceva mai mici de înălțime. Apoi te încumeți la o expediție de mai multe zile pe Caraiman și pe Jepii mari din Bucegi. Tinerețea te prinde pe clisura Dunării, admirând spectacolul stâncilor abrupte, al fluviului albastru ce se strecoară în țară pe lângă statuia lui Decebal, apoi îmbrățișezi cu privirea pădurile și pârtia din Covasna, casa lui Eminescu de la Ipotești, dealurile Iașilor sau Balcicul pietros al reginei. La maturitate cauți pensiuni să te cazezi la Sinaia, Hunedoara, Alba Iulia sau Bran pentru a vizita castele și cetăți cu legendele lor. Iar bătrânețea te găsește vizitând stațiuni balneare şi mănăstiri în grup. Mai am de bifat câteva castele, cetăți și Delta până atunci. Happy journey! :)
P.S: Adaug o melodie recentă care îndeamnă la o călătorie cu mocănița în Maramureş printre case din turtă dulce. I with, I wish, I wish... :)
Donnie Darko, "întunericitul" din filmul omonim care pleacă de acasă nopțile fără să-şi dea seama, ilustrează perfect unul dintre înțelesurile noțiunii de întâmplare, cel de neîntâlnire a două lanțuri cauzale diferite.
De obicei se înțelege prin întâmplare întâlnirea dintre două lanțuri cauzale diferite: de pildă, un tâlhar ascunde bani la rădăcina unui copac, iar un pescar sapă mai târziu acolo după râme şi îi găseşte. Dar cu Donnie Darko, un adolescent cu probleme emoționale, lucrurile stau altminteri: într-o noapte rătăceşte până adoarme pe un teren de golf, iar unui avion îi cade unul dintre motoare în camera lui de la mansardă. Somnambulismul, deci, l-a salvat. Dacă nu se întâmpla să plece, lumea ar fi vorbit despre destin; în schimb, acum se poate spune că a avut noroc. Înțelesul de întâlnire a două lanțuri cauzale diferite apare şi când se vorbeşte despre unirea a două destine: fiecare om are destinul său, iar când coabitează două lanțuri cauzale creează un al treilea, venind împreună cu toate cauzele, condițiile şi efectele anterioare.
Donnie Darko se bucură de somnambulism pentru că are ocazia să întâlnească pe cineva în urma unor acțiuni întreprinse în starea de inconştiență, ba chiar el se consideră un supererou involuntar. Ma uit la orăşelul în care trăiește, unul cu oameni din clasa de mijloc ce au ritmuri cotidiene tipice, în timp ce el îi mărturiseşte unei colege că ar vrea să poată schimba lucrurile. De ce nu să conserve, să păstreze ce au construit alții până atunci? Eventual să construiască ceva nou la fel de bun sau mai bun? Filmul face din Donnie Darko un personaj de evitat pentru că evită responsabilitatea. Lumii noastre nu îi lipsesc personajele excepționale, ci o majoritate aşezată, conformistă în acțiunile sale, atentă la echilibrele valorice şi previzibilă.
"Planeta interzisă" e un film cu actori din "Zona crepusculară", din vremea când Leslie Nielsen nu făcea parodii, ci filme pretins serioase, deci nereuşit. Nu ştiu când şi-a descoperit el vocația de actor de comedie, cei mai mulți dintre noi îl cunoaştem din comediile anilor '90 în care parodia marile producții de atunci, blockbusterele câştigătoare de Oscar. Dar, surpriză mare pentru mine, recent l-am găsit jucând şi într-un science fiction rudimentar cu tentă psihanalitică (monstrul ce teroriza planeta interzisă nu era decât proiecția inconştientă a unui mizantrop ce îşi ținea fiica izolată de restul lumii) din 1956, o combinație între film, pictură suprarealistă, minimalistă, industrială şi desene animate cu decoruri de teatru, alături de personajul principal din "Twilight zone", actorul ocazional Earl Holliman din episodul I - "Where is everybody?".
Lumea din 1956, îmi explic, era în plin război rece şi cele două mari puteri aflate în competiție atunci - SUA şi URSS - îşi duceau lupta în toate sferele, inclusiv cinematografic. De atunci lucrurile s-au mai lămurit: sovieticii s-au prăbuşit economic, americanii au ajuns pe Lună, pe planetă comuniştii au devenit anacronici şi ridicoli ca regimul nord coreean că până şi chinezii se ruşinează să fie asociați cu el, iar Leslie Nielsen s-a regăsit cel mai bine în comediile cu efecte speciale. Probabil că în roluri mai serioase ar fi eşuat lamentabil, intrând în galeria actorilor mediocri şi arătoşi. Bine că s-a răzgândit sau a fost îndrumat la timp.
Kevin Spacey joacă cel mai prost în rolul traficantului Roger 'Verbal' Kint din "Suspecți de serviciu" atunci când plânge, în rest interpretarea lui este ireproșabilă. În "American Beauty" sau "K-PAX" n-am văzut să se screamă atât. Obișnuit cu roluri de psihopat, de șef despotic sau de infractor fioros, Spacey mimează foarte prost, rebarbativ frica. Psihologii știu că delincvenții cei mai răi, cocotele și psihopații duc lipsă de empatie, sensibilitatea emoțională fiindu-le tocită. Ceea ce nu înseamnă că disfuncționalii sunt metodici sau reci, ci haotici. Pentru că rațiunea și sensibilitatea sunt complementare în umanitate și creează ordine, pe când aceștia folosesc dezordinea, confuzia ca să pescuiască în ape tulburi și pentru a-și masca slăbiciunea caracterului sau intențiile manipulatorii. Deși Kevin Spacey e un actor complex, rolul de victimă nu-l prinde, asta poate și pentru că profilul personajelor sale e mai degrabă inuman. Dar scriitorii și regizorii știu că orice personaj are anumite însușiri diminuate sau eliminate și altele exagerate, altfel cartea sau filmul nu s-ar mai încheia și nu s-ar mai deosebi esențialul de neesențial. Sociopatul evadat din "Avionul condamnaților" care cânta suav "He's got the whole world in his hands" subliniază mai bine contrastul acesta inocență-culpabilitate decât 'Verbal' (sic! personajul declară constant că el nu e un turnător), care mimează prost în fața polițistului sensibilitatea, o slăbiciune ce nu e decât masca cinismului. Scenele de final oferă cheia întregii povești și a nevinovăției jucate. Vizionare plăcută! :)
P.S: "Rebarbativ" e un cuvânt... rebarbativ? :) [REBARBATÍV, -Ă,rebarbativi, -e,adj. Cu aspect respingător, aspru, urât. ◊ Cuvânt rebarbativ = cuvânt neintegrabil într-o limbă. ♦ Care se împotrivește la ceva; refractar. – Din fr.rébarbatif. DEX '09]
Aproape de miezul nopții, după o plimbare până la Conservator prin Cișmigiu şi un drum până la Mega, zicem să venim pe jos către hostelul unde suntem cazați. Același București cenușiu și scorojit dintotdeauna, cu străduțe înguste pe care gonesc isteric mașinile, înzestrat cu parcuri pitoreşti din loc în loc şi case de patrimoniu. După ce rătăcim vreo oră, ne apropiem de hostel cu ochii în telefon după săgeata GPS-ului, GPS care pierdea semnalul frecvent şi stabilea trasee confuze. Ne învârtisem în cerc şi într-o intersecție unde se îmbârligau vreo cinci străzi dibuiesc un paznic de noapte deșirat, între două vârste, care pufăia tacticos dintr-o țigară cu o scrumieră alături. "GPS-ul nu e de folos aici" spune, iar eu văzându-i dispoziția pentru dialog, întreb dacă strada Luigi Cazzavillan (am pronunțat "Cazavilan", recunosc) e la stânga, unde tindeam să mergem. "Ca-za-vi-li-an" - mă corectează el foarte arogant și fonetic - "la dreapta". Complex de superioritate culturală, mi-am spus, pe care îl găsești și la cerșetorii care îți recită din Eminescu în tramvai sau la metrou. I-am mulțumit și am pornit pe drumul indicat. Oare pe el, venind la mare într-o noapte și rătăcindu-se în zona peninsulară, printre casele din Piața Ovidiu, vreun paznic din Constanța l-ar corecta la fel? Aroganța omului de rând din București n-o găsești în Constanța sau Iași, asta pot să garantez.
Maria Emilia Goian precizează în "Limba română - vocabular, teorie și exerciții" că numele Cazzavillan se pronunță "ka-ța-vilan" (p. 40, 2015) și, atenție, numele proprii se scriu după voința purtătorului lor. Câtă aroganță la paznicul nostru de noapte, măcar bine că ne-a indicat corect direcția în care se afla strada :).
Desigur, e o întâmplare nedreaptă că ajunsese paznic de noapte, câte lecții le-ar fi ținut el oamenilor, numai să aibă cineva nevoie de ele! Cum de nu știam eu să pronunț numele fondatorului ziarului "Universul" sau al "Ziarului călătoriilor și al întâmplărilor de pe mare și uscat"? Numai în liceu îi mai stârneam așa zâmbete doamnei de Filosofie când prezentam în fața colegilor dumneaei referate despre idealismul german și pronunțam "Fiște" în loc de "Fihte" pentru autorul "Doctrinei științei" - Gottlieb Fichte. Dar ea, femeie înțeleaptă, nu mă corecta pe loc, ci pronunța numele cum trebuia în alt context, iar eu învățam astfel să mă corectez singur. Viața, nu doar știința - cum spunea Popper - e un exercițiu continuu de testare a ipotezelor și de eliminare a erorilor. Observ și la copii această satisfacție în a-și corecta colegii sau profesorii, ei sunt mai ales atenți cum folosesc ceilalți "care" și "pe care". Care pe care.
Pleșu - greutate în exces, fumător, cardiac. Dan C. Mihăilescu - toate acestea, plus bâlbâit. Amândoi sunt la vârsta când oamenii se laudă cu beteșugurile lor și cu perioadele de proceduri balneare la Techirghiol sau Sovata. Pleșu învinovățește "bunăstarea traiului dâmbovițean" pentru obezitatea lui, celălalt nu mai învinovățește pe nimeni. Ambii au învățat că ești simpatic dacă îți recunoști defectele autoironizându-te și apoi trecând mai departe la idee. La fel Alex Ştefănescu, un supraponderal convins că ideile îl fac atrăgător. Bogdan Papacostea însă a devenit anorexic după ce şi-a tuns pletele şi umblă aproape chilug, iar Daniel Cristea Enache - miop şi cu tendințe de îngrăşare ca mulți dintre noi după 35 de ani. Ultimii doi sunt printre cei mai încrâncenați critici literari pe care îi cunosc, asta poate şi pentru că sunt ceva mai tineri decât ceilalți. Primii sunt oameni de idei, platonicieni prin excelență şi trec glumind peste aparențe pentru a rămâne conectați la esență. Sunt agreabili, nu trag de vârsta lor ca Mircea Badea sau Dan Alexe. Nu vor să pară adolescentini, deși tinerilor le place să-i vadă, să-i audă și să-i citească. Apropo, astăzi am văzut la plajă cei mai mulți obezi din viața mea, nu mai sunt românii cei de altădată, măcar cu asta şi tot ne-am occidentalizat. Se înțelege, vreau să slăbesc vara asta şi să mă las de fumat, iar dacă înot mai des reuşesc sigur. P.S: Adaug și un tango de demult, singura melodie care știu că menționează un paznic de seară, e genul de melodie pe care o auzeai la periferia orașelor muncitorești înainte de 1990 :).
Ea răsfoiește într-un colț de cafenea două cărți copertate glossy de Susan Sontag și Simone de Beauvoir. El, într-o tavernă insalubră, soarbe cu înghițituri mici dintr-un gin tonic, făcând adnotări la un text de Mihail Bakunin. Câte un cuplu de tineri corporatiști se strecoară jovial în cele două stabilimente aflate vizavi pe Calea Victoriei. "Nu fac nici cinci bărbați cât mine" își spuse feminista, privindu-i dezaprobator. "Câtă degradare în jocul sensibilității ei. Cu siguranță nu știe că bărbatul intră primul în local pentru a proteja femeia de avansuri, de priviri hulpave. E modul lui de a-și marca statutul, câtă inegalitate de gen!" Peste drum, bătrânul anarhist lăsă cartea din mână și privi pe sub ochelari cum tânăra pigulea dintr-o salată în timp ce partenerul ei se înfrupta dintr-o musaca gătită la cuptor cu pojghiță rumenie deasupra. "Niciun vin de colecție alături, unde-i romantismul acestor sectanți ai pieței ce cred în recompensă și pedeapsă, în cerere și ofertă? Unde-i creativitatea momâilor acestora dresate de mall și check-in-uri? Trebuie să ies din proximitatea conformiștilor ăstora, eu am luptat și pe vremea lui Ceaușescu împotriva conformismului, din interior, pornind de la principiile dure ale lui Bakunin".
Ajuns în stradă văzu cum din cafeneaua de vizavi tocmai ieșea o doamnă apropiată de vârsta lui care se împiedică de un stâlp de parcare și căzu. Gestul său de ajutor fu primit cu răceală: "Credeți că nu sunt în stare să mă descurc singură? Ei bine, aflați că de 40 de ani mă întrețin fără ajutorul cuiva". Văzând câte supoziții ascunse și complexe găsise doamna într-un simplu gest uman, anarhistul porni împleticindu-se către altă locantă pentru a pune la cale încă o revoluție. "Omul se naște bun, dar societatea îl înrăiește, sau statul mai ales. Deci, trebuie luptat împotriva statului prin orice mijloc" își spuse. "Această femeie sigur e victima supremației bărbaților albi ce conduc statul". Știa un restaurant din Centrul Vechi frecventat de beizadelele miniștrilor și afaceriștilor, așa că merse și cumpără o pungă de făină și un tub de frișcă cu care care îi împroșcă pe cei aflați la prima masă de lângă intrarea în restaurant, apoi o tuli printr-un gang din pasajul Victoriei. Va urma.
Quine rezolvă dilema tweet-ului lui Trump când trata problema indeterminării traducerii: "Indeterminacy of reference refers to the interpretation of words or phrases in isolation, and Quine's thesis is that no unique interpretation is possible, because a 'radical interpreter' has no way of telling which of many possible meanings the speaker has in mind. Quine uses the example of the word "gavagai" uttered by a native speaker of the unknown language Arunta upon seeing a rabbit. A speaker of English could do what seems natural and translate this as "Lo, a rabbit." But other translations would be compatible with all the evidence he has: "Lo, food"; "Let's go hunting"; "There will be a storm tonight" (these natives may be superstitious); "Lo, a momentary rabbit-stage"; "Lo, an undetached rabbit-part." Some of these might become less likely – that is, become more unwieldy hypotheses – in the light of subsequent observation". (sursa: Wikipedia)
Reuniune cu absolvenții de liceu din 2004, una dintre cele mai bune clase de atunci. Toți angajați sau patroni, familiști responsabili. Niciun exces, nicio glumă proastă. Respectul se câștigă cu trecerea timpului. Astfel de întâlniri îmi dau încrederea că societatea încă prețuiește școala, dincolo de imaginea ei distorsionată care ni se livrează prin diverse medii. Iată de ce nu trebuie să ne temem că viitorul va cunoaște numai tineri ale căror abilități se vor reduce la mânuirea introvertită a unui spinner sau kendama.
Mulți oameni își doresc să aibă copii pentru că nu se simt împliniți altfel, deci tot din egoism. Însă eu cred că poți dori să ai copii și pentru a-i învăța frumusețea vieții și pentru a mai descoperi ceva din taina ei. Poate că ei vor considera frumos altceva, ba chiar opusul a ceea ce crezi tu, dar e și acesta un test pentru a-ți verifica valorile. Poți vedea ca profesor, medic sau artist că îți împărtășesc valorile și atitudine copiii altora, dar ai tăi o vor face? Dacă experiența ta de viață a fost reușită se va vedea tot în ceea ce reușești să-i transmiți copilului tău și în dialogurile pe care le ai cu el. Aștept cu interes primele întrebări și vreau să descopăr încă o parte din sufletul meu cu acest rol viitor.
P.S: Am uitat să scriu despre Yukio Mishima. Citesc zilele acestea "Amurgul marinarului" (un fel de "Împăratul muştelor" în variantă japoneză) și găsesc romanul său mai bine alcătuit stilistic decât romanele lui Murakami. Deși e măgulitoare predilecția acestor doi japonezi pentru cultura europeană, parcă "Shogun" a lui James Clavell e mai instructivă pentru a pătrunde în tainele culturii japoneze. Întotdeauna e nevoie de alți observatori pentru ca popoarele să se cunoască pe ele așa cum sunt.
Și o dedicație pentru brigada sinucigașilor din politica de la noi: Dragnea, Tăriceanu, Olguța, Grindeanu și alții, care sunt invitați să li se alăture lui Voiculescu, Băsescu, Năstase, Vanghelie și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă: Ion Iliescu! :))
"Tomorrowland" pare un film de la Disney în care George Clooney n-avea ce căuta și chiar putea fi luat drept o proiecție vizuală de duminică dimineața pentru imberbi, însă nu la fel se spunea inițial și despre creațiile unora ca Da Vinci, Brâncuși, Verne sau The Beatles? O fantezie ce armonizează ultratehnologia cu atmosfera pastorală și alimentația bio e filmul acesta.
Filmul observă corect că pe fondul prezentării catastrofiste a viitorului, mintea umană se programează pentru dezastru, chiar Einstein remarca: "Nu știu cu ce arme se va duce Al III-lea Război Mondial, dar al IV-lea sigur se va duce cu bâte și pietre". Adică și acei oameni rămași aproape în stadiul de primate după vreo hecatombă de proporții epice vor fi condamnați să reia distrugerea celorlalți și autodistrugerea.
Alternativa propusă de film e simplă: căutați visătorii, căutați optimiștii, nu renunțați să iubiți. Dar cine sunt visătorii? Toți cei care, cum ar spune și Blaga, prin creațiile, prin aptitudinile lor încearcă să dezvăluie misterele naturii și ale culturii, să preschimbe cripticul în fanic. Ce fel de creații? Coloana fără sfârșit, eolienele, pedagogiile post-herbartiene, dansul lebedelor sau ceva care să-i permită solului absorbția unei pungi ori sticle de plastic abandonate în mai puțin de o mie de ani, etc. Frumoasă fantezie, nu?
Nu știu cum aleg regizorii actorii, dar unii parcă sunt făcuți să aibă fețe de clovni, alții de victime, iar alții de agresori. Dacă la Chaplin, Laurel & Hardy, Benny Hill sau Mr. Bean te ia râsul cum îi vezi, iar la Jack Nicholson sau Anthony Perkins privirea și rânjetul te pun pe fugă, pe Adrien Brody îți vine să-l conduci la primul adăpost de noapte pentru oamenii străzii chiar și când îl vezi nominalizat la Oscar. Are ceva de câine bătut în privire și un zâmbet trist care persistă de la rolul pianistului Wladek Spiellman și până la cel al rezervistului Jack Starks din "The Jacket".
Îmi place cum știe să își accepte Bruce Willis vârsta, iar asta îl face să arate chiar mai tânăr decât e. Schwarzenegger încă își arată mușchii pe unde se plimbă, în timp ce Willis mijește ochii un pic schițând un zâmbet șmecheresc într-o parte și e suficient ca să te facă să te uiți la filmele cu el chiar și când joacă într-unul de acțiune la 60 de ani. De trei decenii încoace a învățat să joace ca la carte deopotrivă cu alte celebrități sau cu anonimi. Asta înțeleg eu prin profesionalism în genul filmelor lui.
Înțelepciunea lui Spirache din "Titanic vals".
Spirache ajunge să fie ales parlamentar după un discurs în fața unei mulțimi pe care o roagă să nu-l voteze căci știe că n-o să poată face nimic, el fiind un om cinstit. Eternul păcălit în familie sau de temiricine îi vindea vreo pălărie, Spirache restabilește ordinea morală în familie folosindu-se chiar de lăcomia membrilor ei. Așa ajunge să-l contrazică pe Platon, care în Hippias Minor decretase că "acela care minte cel mai bine poate spune și adevărul cel mai bine". De fapt, Spirache știa că atunci când hoții se înmulțesc în jurul său, omul onest nu poate reface ordinea morală decât păcălindu-i în cel mai înalt grad. Așa poate fi așezat fiecare la locul lui. Recomand oricui câteva lecturi din Tudor Mușatescu, scrierile acestuia sunt pline de înțelepciune și umor.
Eu adorm târziu noaptea și mă trezesc devreme dimineața, dar măcar nu fac emisiuni televizate. Zâmbetul de la ora 6 îi transformă pe oameni în zombie. Azi, prezentatorul unei emisiuni matinale a râs la o glumă așa cum cerea desfășurătorul, apoi fața i s-a crispat ca lovită de pareză și a revenit la expresia urii celui ce a trebuit să se trezească de la ora 5. Orice zâmbet înainte de ora 9 are ceva grotesc în el, vai de cei forțați să-l arate!
Gâlceava liderilor de opinie cu lumea. Citesc frecvent postările lui Dan Alexe, Radu Mihai sau Patrick Andre de Hillerin și mă minunez de câtă răbdare dispun când văd cum îi bălăcăresc unii pe Facebook. Ba mai au decența și să fie cu ei sarcastici. Aflasem odată de prin cărți că mulți oameni sunt îngroziți să vorbească în public și că opinia publică poate deveni câteodată o fiară ce sfâșie individul, guvernele, conducătorii.
Distopie. Lui John i se făcu poftă de o ciorbă de burtă ca în studenție când se oprea la bufetul gării hămesit după un drum de opt ore cu trenul. Cu gândul să își gătească singur căută pe internet o rețetă și porni spre piața din centrul orașului să cumpere țelină și oase de vită pentru a da ciorbei un gust cât mai autentic. Restul ingredientelor putea să le cumpere de la magazinele din cartier. Se înțelegea bine cu vânzătoarele pentru că le vorbea respectuos, iar acestea îl serveau cu produse proaspete.
Ajuns la carmangeria din piață, un tânăr cu halat și bonetă de măcelar îl întrebă bâlbâit dacă vrea să cumpere un picior întreg de vită sau numai oase de la încheieturi. Luă două încheieturi de la copite după un lung efort de interpretare și traducere a sunetelor sacadate scoase de flăcău cu pretenție de limbaj articulat.
Nu se putea plânge, întâlnise în viață tot felul de oameni, care mai de care mai ciudați, dar învățase că fiecare poate fi bun la ceva. Plus că de la revoluția integraționiștilor din urmă cu două decenii parlamentarii votaseră la propunerea deputatului Michel Foucault și a senatorului Michel Onfray o lege aspră împotriva hegemoniei minorității privilegiate a bărbaților caucazieni fără malformații congenitale. Cei mai mulți dintre foștii normali emigraseră în Wanderlandia, cerând azil politic din cauza persecuțiilor noii puteri politice. Din exil, normalii întrețineau o corespondență secretă cu disidenții ca el rămași în Egalitaria.
Nu știa de ce rămăsese în țară, pentru că în primele luni de la instalarea noului regim, într-o vară, John fusese în concediu pe insula normalilor și totul i se păruse prea bine făcut ca să fie real: drumuri asfaltate, curățenie, competiție loială între firme, glume bune la radio, promptitudine. Așa că a revenit la maidanezii lui dintre blocuri, la șatrele de cerșetori care îți taie calea, la șperțul cotidian privat și public, la stagnarea sau amânările din țară.
Când conducătorii săi au înțeles că discursul integraționist funcționează mai bine decât orice molimă creată în laborator sau amenințare nucleară pentru a stăpâni mulțimile, aceștia s-au folosit de cea mai veche și mai puternică armă din toate timpurile: cuvântul. Din vocabulare au dispărut unele cuvinte și expresii, dar au apărut în locul lor sintagme noi, alterându-le celor dintâi semnificația: în loc de "libertate" oamenii au fost obligați să spună "egalitate înțeleasă", în loc de "inițiativă personală" să spună "acord unanim pentru activitate privată" șamd.
Aflat într-o vizită la niște prieteni, John surprinse într-o zi la tv câteva secvențe dintr-un talk show în care se comenta o întâlnire conspirativă din anii trecuți între câțiva oameni aflați în conducerea statului. O fotografie mai ales era de un fals grosolan, se vedeau până și marginile decupate ale personajelor, însă ea era prezentată ca probă pentru incriminarea celor din ea. Și s-a întrebat atunci dacă există oameni care pot fi manipulați atât de ușor sau totul era o farsă grotescă ce urma să fie dezvăluită la final? Dar nu, când își chestionă cunoștințele cu astfel de observații de bun simț i se spuse că există într-adevăr un număr mare de astfel de telespectatori captivi cărora li se pot servi nu doar idei neverosimile, ci și imagini care frizează ridicolul drept imagini reale. Nu trebuia să știi legile percepției ca să îți dai seama că existau disproporții în acele decupaje, însă își închipui că stridența culorilor, sunetele dezarticulate din studio și formele ciuntite prezentate drept poză de grup induceau stări halucinatorii. Va urma.
Puteam să aleg alte titluri și teme pe care să le abordez, de pildă: "Ticuri, obsesii și alte năluciri. Psihopatologia vieții cotidiene confirmată" sau "Din dragoste pentru... bani. A fi, a face, a avea - noi înțelesuri", dar pentru că am observat cum în mentalul colectiv plutesc adesea fel și fel de idei ca răgăliile într-o baltă stătută, am preferat să le tratez ca pe filmele SF și de comedie. Poate așa ne lămurim și ce înseamnă bunul simț comun, rezonul.
Din preistoria filmelor SF. Astăzi, "Aliens Special Edition" cu Sigourney Weaver.
E suficient să amintesc anul 1986 ca să înțelegem de ce sf-urile produceau scene horror mai mult ca niciodată. Michael Jackson vindea bine "Thriller" de prin 1983, filmele cu zombie luau avânt, la fel moda părului vâlvoi și a zdrențelor. Atmosferă nocturnă de groază, cea diurnă multicolor antrenată de Boy George. Totul foarte corect politic, extratereștrii gestează oriunde, bărbați/femei, oameni să fie. Noroc de Sigourney Weaver cu instinctul ei protector, altfel băloșii de alieni colonizează ei Pământul în loc să colonizăm noi Luna și planetele din Calea Lăpticului. Șeful misiunii e oricum un plângăcios antrenat numai pe simulatoare, incapabil să ia decizii în momente critice. Tot experiența își spune cuvântul, tot proletarul se descurcă mai bine cu balaurul ce topește metalul cu sângele lui din acid sulfuric.
Dar pe Pământ ce se mai întâmpla? Rambo coafa istoria. Lupta nu se dă numai în spațiul cosmic, ea se desfășoară de la nivelul bacteriilor și până la înfrângerea nord-vietnamezilor. Ziua și noaptea, de la infinitul mare la infinitul mic.
"- Ați avut vreodată deja vu, dnă Lancaster? - Nu cred, dar pot să întreb la bucătărie". Bill Murray pune în "Ziua cârtiței" aceeași problemă care-i tulbură pe dubitativi dintotdeauna: dacă ar lua de la capăt ziua de ieri, deciziile lor ar fi fost mai bune?
Bineînțeles că nu, ba chiar spun alții că prezumtiva ordine universală ar fi dată peste cap și, nu-i așa?, unde nu-i ordine nu-i nici dreptate, nici frumusețe, nici bine.
"Totul este așa cum trebuie să fie" sau " Socot că totul este bine" rostea Oedip, iar în spatele afirmațiilor lui s-au încolonat Iov, Leibniz și Einstein. "Mai binele-i dușmanul binelui" a decretat și înțelepciunea populară, însoțitoarea de veacuri a celor năpăstuiți sau căldicei. Câțiva ca Rimbaud și Nietzsche s-au revoltat și au fost repede considerați decadenți, iar admiratorii lor precum Cioran luați drept adolescenți întârziați. Și totuși, când algoritmii apolinici nu au mai dat rezultate s-a recurs la euristica dionisiacă.
Bullying-ul între adulți e o formă a deviației comportamentale în care o persoană altfel considerată integrată în societate, cu familie, copii și serviciu, dintr-un complex de inferioritate mascat printr-un complex de superioritate își hărțuiește colegii, colegele sau subalternii în viața cotidiană sau în mediul online. De la răspândirea de zvonuri false și până la sustragerea de obiecte, hărțuitorii, persecutorii simt nevoia să-și manifeste slăbiciunea caracterului și frustrarea căutând să le obstrucționeze activitatea celor care fac lucrurile mai bine, mai repede, mai natural decât ei. Inadecvați mediului în care activează și fiind convinși că oricine reușește în domeniu a folosit aceleași mijloace ca ei, vor căuta să împiedice funcționarea corectă a organizațiilor. Disfuncționali moral, aceștia au comportamente adaptative și obediente față de cei aflați la putere, iar față de subalterni sau egali totalitare.
Societatea noastră e destul de tolerantă cu devianții de tipul acesta pentru că multe reguli nescrise, cutumiare i-au făcut pe oameni să reziste în vremuri când normele scrise permiteau abuzul motivat ideologic. Când vom înțelege să amendăm bullying-ul adulților vom rezolva și bullying-ul copiilor, iar incompetența și corupția din instituții se vor diminua. Până atunci, doar constatăm, facem statistici, dăm rapoarte și contribuim la întreținerea aceleiași "normalități cotidiene" pe care o criticăm constant.
Instituția corupției și egalitatea de șanse
Cred că am găsit criteriul pentru tratarea egală a oamenilor: capacitatea de a frauda. Foamea sau boala puteau fi considerate la fel de democratice, dar știm că și aici apar inegalități, pentru că natura ne înzestrează diferit: unii mănâncă mai mult, alții mai puțin. În plus, acestea două nu implică alegerea la fel de mult. Corupția însă nu discriminează, nu cunoaște diferențe de gen, de vârstă sau de rasă. Mimăm și noi democrația.
