Numismatică, ochiul de porumbel, impresionismul și cubismul.

Pentru că suntem la sfârșit de an și caut ca orice om civilizat să încep anul 2015 cât mai curat, am început să golesc de inutilități sertarele servantei, după o rapidă evaluare: bilete de transport vechi ce nu pot fi decontate, bonuri fiscale care nu pot fi deduse din impozit, extrase de cont de la vreun bancomat de când am luat salariul, foi cu garanții care au expirat la diferite produse cumpărate, etc. Apoi nimeresc un obiect ce părea o monedă veche, dar care s-a dovedit o medalie cu efigia lui Carol I, fostul rege al României. Nu știu cum a ajuns la mine, dar m-am gândit să o păstrez ca pe o distincție lăsată de istorie, simbolic. E și acesta un simptom al nemulțumirilor omului din prezent, să se revendice de la o istorie ceva mai nobilă.

Revenind, aseară m-am amuzat citind câteva istorioare despre cercetările și experimentele bizare pe care le fac uneori oamenii de știință. Iată una care se intitulează "Ochi de porumbel":

"Un porumbel poate să facă diferența dintre un Monet și un Picasso. Un porumbel adevărat, se înțelege, cu pene și cioc. Știm asta de când un cercetător japonez, Shigeru Watanabe, s-a străduit să ducă la capăt experimentul cu pricina la Universitatea din Keio. El a publicat această descoperire interesantă în Journal of the Experimental Analysis of Behavior (vol. 63, pp. 165-174), cu titlul cât se poate de clar "Pigeons discrimination of painting by Monet and Picasso".

Asta nu înseamnă că porumbelul are un ochi infailibil și avizat (chiar dacă are o percepție vizuală a culorilor mai bine dezvoltată decât a noastră). Doar că nu ține neapărat să crape de foame. Shigeru Watanabe și a sa echipă au proiectat în fața păsării diapozitive color reprezentând câteva lucrări ale celor doi pictori. Apăsând cu ciocul pe un buton, porumbelul putea să mănânce, dar numai dacă pe ecran era un Monet. Dacă avea în față un Picasso, era strâns cu o curelușă. Fără înclinații suicidare, porumbelul s-a prins repede de figură. Apoi specialistul în științe cognitive i-a arătat alte tablouri, inedite pentru subiectul cu pene. Și-atunci, din prima, pasărea noastră a știut când să dea cu ciocul, aproape de fiecare dată. Învățase să facă diferența între impresionism și cubism. La Monet - miam-miam! (se lingea pe cioc), iar la Picasso - iah! Și alți porumbei au fost supuși la aceleași probe, cu același succes. În cazul unora, s-au inversat rolurile: Picasso - miam-miam!, Monet - iah! Mergea treaba, semn că porumbeilor le este totul clar în materie de pictură."

Continuare poveștii o găsiți la Edouard Launet, cartea "În capătul laboratorului, pe stânga". Eu prefer să mă uit acum la câteva imagini cu ninsoarea de zilele trecute și pe care le-am surprins de la fereastră. Have a nice day and a Happy New Year! :)

Vocabularul cotidianității.

Cobor pentru câteva minute, noaptea, într-o stație pe care o are autocarul care mă duce în vizita de sărbători la sora mea din altă parte a țării. Drumul l-am parcurs până aici destul de repede, ba chiar nu ne-a depășit nicio mașină timp de zeci de kilometri, doar din sensul opus veneau în valuri autoturisme cu șoferi care uitaseră să folosească luminile de întâlnire sau poate că doar din nesimțire, intenționat, nu știu, dar așa e în țările fără autostrăzi și cu o singură bandă sau două pe sensul de mers, pentru că în țările civilizate parcurgi ore întregi fără să te obosească farurile. Dar să revin la oprirea mea: scot ultima țigară și arunc pachetul gol într-un tomberon, iar un vecin de călătorie care a băut întruna bere pe traseu mi se adresează: "Șefule, îți dau cinzejdemii pentru o țigară, ai?". I-am spus că n-am și mă retrag la căldură în autocar. Privesc apoi în noapte și meditez la modul cum sunt unii dintre noi învățați să se raporteze la cei care au ceva, orice. "Șefule", "Șefu'..", auzi. Dacă aș fi fost vreodată șef undeva, m-ar fi jignit tonalitatea acestei diminuări semantice a termenului. Dar oamenii amestecă statusurile și rolurile din societate, pentru că eu eram un pasager plătitor de bilet în egală măsură cu alți 15-20. Nici măcar șoferului nu mă adresez așa. Folosesc pronumele de politețe pentru că îmi doresc o viață cotidiană cât de cât normată și nu îmi permit pe stradă familiarități cu persoanele necunoscute sau cu prestatorii de servicii și oficialitățile. Fiecare își respectă fișa postului în situațiile normale și fără familiarități sau convivialități. Am uitat de mulți ani asta și n-am avut nici exemplele cele mai bune până acum în viața politică, ce-i drept. Să-și facă datoria fiecare și-atât, lăsând tertipurile sofistice deoparte și oamenii obișnuiți în pace. În autogara din Constanța îmi ceruse altul țigări, probabil că așa vor să mă las de fumat.

Trecem pe lângă orașul Sascut și, pentru că denumirea îmi pare cunoscută, o întreb pe maman dacă știe unde suntem. Când îi spun, răspunde la mișto: "S-ascut sabia?" :)). S-a deprins cu toate șmecheriile stând între precupețe, numai de casă trebuie să mă ocup eu și s-o gestionez, asta nu e amuzant.

Am plecat dintr-o Constanță fără zăpadă și am aflat de la meteo că urma să ajung într-un Botoșani fără zăpadă. Bine măcar că în zonele mai înalte aerul nu e la fel de îmbâcsit, cred că doar marea mai are grijă de plămânii noștri pe aici. Ca un făcut, a început să ningă după Crăciun, când am revenit acasă, iar acum aflu că sunt chiar șosele blocate de zăpadă pe drumul pe care l-am făcut.     

Pe drum, șosele și case liniștite, dacă ar fi să compari viața reală cu viața din mass-media noastră, ai spune că disperarea unei lumi care nu mai surprinde cu nimic e tocmai să inventeze scandalul și întâmplările. De aceea, jurnaliștii neprofesioniști se hrănesc și ne hrănesc inactivitatea din ceea ce  politicienii de mucava simulează, aceștia căutându-și legitimitatea la vot apoi "pentru că v-am făcut să vă distrați, nu pentru că am realizat ceva". "Keep out of scene" pare grija lor, adică oamenii lucizi obișnuiți și cu simț critic constructiv să nu interfereze în această conivență păguboasă oricărei societăți. Internetul cu experiențele și cu opiniile noastre anodine sau corective a intrat în scena lor ca o variabilă incontrolabilă, deși legitimă. Învățați cu limbajele multiple ale cârdășiei, reduc adesea individul needucat doar la nivelul de conștiință afectivă al protozoarelor (forme de viață elementară care seamănă cu punctele acelea din ochi pe care le aveți când priviți pe geam afară ziua) 

Ce faci când ai de parcurs noaptea vreo 600 de kilometri pe șosele apoi către casă? Butonezi like-uri pe Facebook, te uiți pe tabletă la știrile Digi 24, cauți un trial cu "Interstellar" și admiri două studente venite de sărbători la rudele din Moldova - probabil că Anul Nou îl vor face mai "cu viață" în Constanța -  și care se bâțâie prin fața ta când autocarul oprește către miezul nopții la un han, iar tu te așezi la o masă rece sub o streașină. A fost un Crăciun frumos.

P.S: Pentru că un arogănțel cu numele Ivan (numele n-ar trebui să conteze, Ivan Patzaichin e un simbol pentru oamenii de la noi și din Delta Dunării, pentru acțiunile sale civice și rezultatele sportive) provoca ieri internauții confundând interesat (întrebați-vă de fiecare dată cât de interesați sunt oamenii care vor să pară interesanți și deosebiți-i de cei care sunt doar naivi cu idei adunate de-a valma în capul lor) pe Facebook Uniunea Europeană cu întregul continent european, postez și un clip de pe Youtube care lămurește câteva distincții între acestea și spațiul Schengen. Geografic poți fi pe continentul european, dar țara ta să nu se afle în UE și Schengen (părți din Rusia și Turcia sunt în continentul Europa), sau poți fi membru UE și Schengen aflat pe continentul european (Germania), membru Schengen de pe continent fără a fi în UE (Elveția), european din UE fără a fi deocamdată în Schengen (România, Bulgaria), etc. În fine, pentru mine a fi european are o semnificație culturală, civilizațională, economică, administrativă și civică.

Cronica ideilor convenabile. Idiosincrazii locale, dar și lucruri care ne fac cinste.

Prima parte a titlului pornește de la colecția de articole cuprinse de Matei Vișniec, unul dintre cei mai apreciați dramaturgi de azi, în "Cronica ideilor tulburătoare". Numai prima parte, pentru că ideile convenabile sunt în opinia mea o justificare discursivă a reușitei unor oameni de-a lungul istoriei. Dacă ne întrebăm cum cad în dizgrație sau în uitare unii artiști și oameni de cultură, explicația poate veni tocmai de la ideile neconvenabile pe care le cultivă mai mult sau mai puțin conștient, mai mult sau mai puțin intenționat într-o epocă sau alta. Știu că e o platitudine, un truism, dar toate tipurile de organizare a societății, toate regimurile politice și formele de guvernământ au avut susținătorii lor pe care i-au susținut, desigur, oferindu-le avantaje. Foarte cinic și lapidar, în anii trecuți o doamnă parlamentar se adresa cuiva din opoziție cu: "Ciocu' mic, acum suntem noi la putere!". Aceasta este o interpretare nedemocratică a puterii. Pornea probabil de la presupoziția de mai sus, că în privința beneficiilor și accesului la resursele publice sunt perioade în care unii trebuie să se bucure și alții să aibă de suferit. Ca și cum singura grijă a celor care dețin puterea într-o epocă sau alta n-a fost decât crearea unui discurs plăcut celor privați de șansele accesului la resurse concomitent cu alimentarea propriei elite și alcătuirea unei categorii de oameni cu același profil în toate aspectele societății.

Eu prefer termenul autoritate în loc de putere și autoritarism, pentru că el exprimă un raport mai echilibrat între instituții și cetățeni. Discursul public mediatic de azi adesea cultivă neîncrederea în instituții și reguli, dar dacă nu le respectăm pe acestea temperându-ne elanul deconstructivist, nici nu putem pretinde respect din partea lor. Eu încerc să decelez cât mai bine în tot ce mi se întâmplă între propriile limite și limitele celorlalți. Îmi dau seama de contextul în care trăiesc și că atașamentul pentru filosofie, valorile iudeo-creștine, muzica rock, pictura figurativă, liberalismul pot fi convenabile unora și să intre în contradicție cu opiniile altora. "În adevăr este loc pentru toată lumea", spunea cândva Heidegger, iar cu asta pot să fiu de acord.

Cu privire la educație, înainte de 1989, elevii erau obligați să facă de toate: de la munci agricole, ore de practică în ateliere unde făceam fărașe din tablă sau pileam piroane prinse în menghină și măsurate cu șublerul, iar cei mai mari decât mine făcuseră și ore de instruire militară. Nu pentru că le plăcea și alegeau asta, ci pentru că sistemul comunist era unul schizoid: în teorii, poezii și ode afirma pacea și schimbul de idei cu alte popoare, dar în realitate promova un ideal educațional autarhic și belicos. Or, economia a evoluat de-a lungul omenirii de la producție și consum propriu la economia de schimb. De ce trebuia să fac eu practică agricolă și ore de atelier fiind elev la Uman, în loc să-mi dedic anii liceului lecturii și pasiunii pentru aeromodelism sau pirogravură de la Clubul Elevilor unde m-am înscris și pe care îl frecventam în afara orelor de școală și la sfârșitul săptămânii? Globalizarea înseamnă schimburi economice, de know-how și creativitatea apreciată după aptitudinile fiecăruia. Creativitatea în realizarea produselor și utilitatea lor face diferența în zilele noastre, investițiile în acestea generând industrii pregătite să ofere bunuri piețelor astfel apărute. 

În al doilea rând, tendințele etnocentriste fac rău numai prin exagerări, pentru că altfel au ele însele criterii de selectare a valorilor proprii: folclorul sau arhitectura tradițională rețin acele produse care le păstrează identitatea și cultivă dialogul cu alte culturi, îmbogățind astfel diversitatea din patrimoniul universal. 

În seara de Crăciun am fost la biserica catolică din Botoșani și, deși nu sunt un credincios practicant, mi-a plăcut toată atmosfera de acolo, așa cum cea mai frumoasă amintire de Paști o am de la mânăstirea Putna, unde am avut ocazia să iau masa împreună cu logodnica de atunci și familia ei alături de călugări și profani sau să ne odihnim apoi în arhondarie. Asta nu mă împiedică să merg la mall, să joc biliard sau bowling și să port discuții amicale prin cafenele în concedii. Muncesc în restul anului și în timpul săptămânii, îmi întrețin locuința și îmi plătesc datoriile, iar în week-end și în concedii mă destind material și spiritual. This is my lifestile deocamdată, responsabilități și libertăți deopotrivă.

Simone Boué - misterul unei iubiri pe care n-am înţeles-o. Asta dacă poate fi ceva înţeles în iubire...

În 1997, când eu încheiam studiile liceale şi la doi ani după moartea lui Emil Cioran în spitalul Broca din Paris, profesoara de limba engleză care i-a fost alături decenii la rând în exil, Simone Boué, a intrat să înoate în apele Senei şi n-a mai ieşit. În prealabil, se asigurase că i-au fost tipărite acestuia la editura Gallimard, "Caietele", o suită de note de jurnal pe care le adunase filosoful timp de mai mulţi ani - între 1957 şi 1972 -  în 15 caiete. Unii spun că ea s-a sinucis, alţii că a fost un accident nefericit, dar putem spune că, de fapt, consoarta care l-a iubit pe intelectualul român premiat cu titlul de cel mai bun stilist din literatura Hexagonului se retrăgea la fel de discret cum trăiese, în umbra lui Cioran. Am recunoscut la ea faţă de acest mizantrop jovial care asistase la cele mai tulburătoare momente din istoria secolului XX un ataşament pe care numai la unele românce îl găsesc în familiile lor. 

Desigur, scriitorii trebuie studiaţi mai ales prin prisma bibliografiei lor, nu şi a vieţii private, dar prin facultate am aflat că, pe la 70 de ani, Cioran a făcut o pasiune irepresibilă pentru o tânără germană de 35 de ani, Friedgard, care avea şi un copil. Eu ştiu cât de frumoase pot fi aceste femei, pentru că într-o zi am uitat să traversez strada la semafor în Konstanz văzând-o pe una pe celălalt trotuar. Şi doar eu eram cu iubita mea în oraş, chiar dacă nu lângă mine. Parcă fusese decupată din revistele copilăriei surorilor mele, Neckermann, şi pusă înaintea mea, îmi spuneam atunci. Dar să revin la Simone: ea îl însoţise pe Cioran în călătorii, la munte, la mare, cu bicicletele, făcuseră ascensiuni având rucsacul în spinare, campaseră la cort, îl îngrijise şi l-a ajutat să-şi pună la punct limba engleză... de ce nu sunt drepţi oamenii geniali cu femeile lor? De ce consideră misiunea lor intelectuală mai importantă decât cea obişnuită cu avantajele şi dezavantajele ei? E valabil pentru mulţi oameni de cultură, artişti care s-au luptat de-a lungul secolelor cu aberaţiile lumii în care au trăit, dar fără să realizeze că e o aberaţie şi să vrei să schimbi totul deodată, că mai au de lăsat şi celor care vin ceva de îndreptat. Pentru că, de fapt, oamenii aleg binele numai după îndelungi încercări. Cei de la clasa unde sunt diriginte au ajuns abia acum în clasa a XI-a să-şi cultive simţul critic şi reflecţiile personale asupra caracterelor din jur, după ce au fost ani la rând provocaţi, derutaţi şi folosiţi. I-am lăsat să aleagă singuri ce îi ajută în viaţă şi doar le-am oferit un model de abordare a lumii, atât. Mulţi vor ajunge la vârsta mea de acum să priceapă ce li s-a întâmplat, dar aceea va fi o lecţie de viaţă şi de atitudine pe care le-o vor da propriilor copii. 

Din teama de suferinţă şi pentru a-şi păstra luciditatea, adesea oamenii refuză ataşamentul, deşi lipsa oricărui ataşament provoacă tot suferinţa. Înţeleg să-i laşi pe unii aşa cum sunt, când nu vor mai suporta, vor striga singuri şi se vor îndrepta; cei care vor să trăiască limpede se apropie de la sine. Altfel ce poţi să-ţi spui când fac dezacorduri gramaticale, râd tembel şi stau încovoiaţi peste bucate la masă parcă transmiţându-şi din moşi strămoşi supunerea istorică? Sau poate în semn de închinăciune, nu ştiu. Poate ar fi trebuit să ia exemplul demnităţii oamenilor mari din epoca interbelică şi a familiilor acestora, dar cum să înţeleagă că delaţiunea, cameleonismul pentru a supravieţui şi rapacitatea nu le aparţineau acestora, ci au fost produsul comunismului? Cei care au rolul de a duce înainte societatea sunt puţini, dar cred că pentru acest rol primesc încrederea pe care ceilalţi nu au obţinut-o. Mi-o închipui pe Simone fericită.   

P.S: Postez şi câteva texte scrise pe blog în anii trecuţi. În plus, ca să ne înţelegem pe noi mai bine, un interviu cu regizorul român care a realizat câteva documentare despre generaţia "decreţeilor" din care fac parte şi despre lupta anticomunistă dusă de postul de radio Europa Liberă în anii dictaturii lui Ceauşescu.  

Lectura făgăduinţei...

Grea decizie şi asta să scrii despre ceva ce-ţi place, mai ales pentru că m-am obişnuit să postez despre lucrurile care mă revoltă. În lipsa exerciţiului confesiunii văzute religios, am considerat blogul un loc mai puţin al împărtăşirii bucuriilor. Când şi când, mai răbufnesc însă şi accese de bucurie sau de... linişte p-aci.

Astăzi fac însă o excepţie, pentru că Spera mi-a trimis o leapşă: să scriu despre o carte care mi-a plăcut mai mult şi mai mult, îndemnându-i şi pe ceilalţi s-o citească sau să-şi prezinte cartea dragă.

Puteam să aleg între "Ispita de a exista" - a lui Cioran, "Cireşarii" lui Constantin Chiriţă, "Lolita" lui Nabokov, "Fabrica de absolut" - a lui Capek şi... "Insula misterioasă" - a lui Jules Verne. Am ales-o pe cea din urmă şi încerc să-mi dau seama de ce. Ca toate cărţile dragi ale unui om, am citit-o pe aceasta de mai multe ori la rând şi nu mă săturam să regăsesc inteligenţa şi dorinţa de supravieţuire a celor şase colonişti prinşi în cătuşele naturii.

Cartea m-a făcut să înţeleg astăzi şi atunci modul cum o mână (cu şase degete, căci sunt şi d-astea, mai ales după Cernobâl) de oameni pot stabili relaţii constructive în condiţii extreme. Şi cred că la fel au procedat primii colonişti ai Lumii Noi. Faptul că printre ei se afla un savant, un negru, un evreu sau un om al armatei, nu i-a împiedicat pe aceştia să îşi pună în valoare calităţile pentru a construi de pildă un ascensor hidraulic sau chiar un sistem de apărare.

Poate şi acesta e un mit european despre spiritul comunitar sau de grup ce i-a ţinut laolaltă şi le-a permis indivizilor să prospere în timpul colonizărilor, dar el îmi confirmă o constatare asupra culturii americane (o cultură mimetică, superficială sau inexistentă, ar spune unii, dar de ale cărei temeiuri - printre care şi muzica - sunt iremediabil îndrăgostit), anume că aceasta e făcută să reziste, trecând prin sau peste toate crizele morale şi economice. Cartea aceasta m-a făcut să înţeleg de ce un asiatic, un afro-american sau un latino-american pot să găsească în Ţara Făgăduinţei locul pentru reuşita personală şi alor săi. Pot să garantez acelaşi lucru pentru Europa şi uniunea ei, mai ales că valorile culturii europene sunt la fel de nobile

P.S: Cât despre noi, gândiţi-vă cât de mult durează să-ţi ţii între români... făgăduinţele.

Dau leapşa mai departe prietenilor de blog care au o carte citită şi recitită cu drag de zeci de ori :)

Publicat de Filonous la 14:44 8 comentarii 

luni, 16 martie 2009

Instinctul lucidităţii...

Pentru mulţi, raţiunea e diferenţa specifică a omului în raport cu restul vieţuitoarelor. Uneori, această raţiune pare să se opună brutei din noi şi s-o supună. Cred însă altceva: raţiunea e semnul celei mai proprii animalităţi din om. Toate raţionamentele pe care le desfăşurăm au ca substrat conservarea noastră ca organisme. Desigur, aici s-ar putea găsi contraexemple: martiriul sau viciile care par să fie dovada cea mai simplă a unui comportament spiritual, autodistructiv şi non-animalic din noi. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Ce îl face pe un om să ajungă la o vârstă înaintată, în ciuda probelor din jur ale iminenţei sau inexorabilului sfârşit? Nu credinţa în vreo divinitate, în extratereştri sau în iubire, ci mecanismul mult mai rafinat al conservării biologicului din noi, până când se încheie combustia internă a celulelor sau se produce întreruperea scurtcircuitelor neuronale - numite cu un sens mai general, raţiune.

Cunosc persoane care spun că au trăit experienţa decorporalizării, de exemplu. Fie dormeau, fie treceau printr-o emoţie puternică şi asta le-a făcut să se desprindă de învelişul nostru exterior pentru a se contempla. Această formă a delirului o interpretez ca o slăbire a instinctului supravieţuirii din noi şi, deci, o diminuare a reflexului lucidităţii, a raţiunii.

Unii dintre noi s-au născut cu o predispoziţie nocivă către ideal, eteric şi sublim. Explicaţiile, sensurile obişnuite nu-i mai satisfac. Poeţi genialoizi, mistici furioşi, tirani inspiraţi sau simpli nebuni, toţi aleargă cu răsuflarea tăiată pe treptele către un alt sens. Puţini sunt cei care au vigilenţa primitivă a vieţuitoarelor junglei pentru a fi suficient de raţionali între oameni...

Publicat de Filonous la 17:30 6 comentarii

Experienţa în filosofie...

Experienţele au dezavantajul că nu-ţi permit să te desprinzi de evenimente pentru a concluziona ceva, iar gândirea lipsită de experienţă are neajunsul de a nu se putea desfăşura pe de-a întregul, de a nu se putea surprinde pe sine în actul funcţiunii. E cât se poate de kantian, ca şi orbirea intuiţiilor fără concepte sau muţenia celor din urmă fără cele dintâi...

Mi-am amintit că prima temă de licenţă care m-a tentat a fost clarificarea conceptului de experienţă în filosofie. Nu ştiu nici acum bine de ce tocmai experienţa. Ştiu doar că asistam la nişte cursuri de idealism german şi m-a trăznit ca o evidenţă de necontestat importanţa acestui concept. Ca şi cum oamenii au discutat multă vreme în jurul unui subiect fără a avea curajul de a-l aborda pe de-a-ntregul, drept în faţă. Kant, Fichte, Schelling păreau să omită cu bună ştiinţă lucrul cel mai sâcâitor din viaţa lor, aidoma unui aurolac învins de frig, care trage cu şi mai multă înverşunare din pungă. Aroma îmbătătoare a ideii curma suferinţa dată de cea mai simplă zbatere de aripi din experienţă. Şi asta mă revolta nespus.

Cum adică, să nu existe o altă cale prin care această experienţă să poată fi îmblânzită decât prin subterfugiul halucinant al ideii, al discursului? Să nu poţi opune unei experienţe, oricât de grobiană, o alta la fel de intensă, dar edificatoare, caldă?

Urăsc efuziunile sentimentale scăpate de sub control, uitarea de sine, dar nu mă simt bine nici printre statuile sculptate-n gheaţă ale sfincşilor. Poate că din acest motiv experienţa mi se pare lucrul cel mai greu de lămurit...

Publicat de Filonousla 21:417 comentarii

Plus o emisiune interesantă de la Digi 24 (eu sunt abonat la UPC, de ce nu am postul acesta tv în grila de programe... nu știu)  http://s3.digi24.ro//onedb:transcode/548ca941682ccf6635b0a46b.mp4

O abstracţie şi rezultatele concrete. Despre dinamica puterii şi oamenii vii.

Puterea este o abstracţie, ea nu se află niciodată în mâinile unei singure persoane, ci se deplasează permanent în istoria omenirii. Dorinţa oricărei guvernări samavolnice însă este de acaparare a ei prin mijloacele care influenţează conştiinţele, de la mass-media până la instituţiile publice în care toţi trebuiau înregimentaţi. Fenomenologia husserliană descrie conştiinţa (Bewusstsein) ca intenţională (Bewusstsein von), având materie (hyle) şi formă (morphe), această conştiinţă tinzând permanent să-și in-formeze materia. Înainte de 1989, trăind într-o societate închisă, regimul comunist conducea prin frică, pentru că se temea tocmai de cei pe care-i conducea să nu-l schimbe de la putere. Concomitent cu persecutarea intelectualilor anticomunişti şi a urmaşilor clasei de mijloc interbelice, regimul livra clişee despre lumea ideală a epocii de aur în care urma să ajungem, deşi oamenii trăiau în frig, alimente nu se găseau, ţara era poluată din cauza tehnologiilor de producţie învechite, toţi profesorii şi elevii erau trimişi la munci agricole, iar eu luam beţe la palmă în clasa a IV-a pentru că nu veneam la şcoală cu inelul de plastic transparent la cravata roşie şi puneam întrebări precum: "De ce nu ia premiul I colega noastră care învaţă cel mai bine şi îi daţi premiul colegei mai slabe la învăţătură al cărei tată vine îmbrăcat militar cu trese pe umăr?". Ideologia răsturnase lumea noastră şi ne oferea discursuri în loc de rezultate şi eficienţă. Imediat după revoluţie, am înţeles, dar la fel de bine înţeleg și acum, de ce România încă se lupta să scape de foştii securişti care au acaparat puterea cu toate mijloacele sale de manipulare și opresiune. Sistemul economico-politic se dovedise în felul acesta neviabil şi incapabil să ofere soluții, condiţii elementare de trai cetăţenilor, înlocuind prin discursul ideologic realitatea cotidiană. Oamenii se răzbunau pentru acele falsificări şi-şi păstrau prin bancuri, cântece sau poezii simţul critic ce menţine vie conştiinţa individuală și publică.   

"Dumnezeu face ironii, dar pentru că noi nu le înţelegem, le considerăm minuni", spunea zilele trecute un politician. De aceea, guvernanţii greşesc înfierând internetul şi reţelele de socializare, aşa cum făceau zilele trecute pesedeii Ioan Rus şi Sebastian Ghiţă. Au crezut că livrând clişee propriului electorat, pe care tot ei îl sărăcesc, apoi aservindu-şi-l, şi reducând la tăcere opoziţia ceva mai deschisă la minte şi la buzunar, îşi decideau din vreme puterea viitoare. Wrong decision. Dacă ar fi avut încredere mai mare în oamenii obişnuiţi şi nu s-ar fi folosit doar de aceştia, plus câteva cunoştinţe autentice de filosofie, psihologie şi IT, n-ar fi pierdut atât de umilitor. Lumea reală nu poate fi eludată, nici falsificată. Bineînţeles că această abstracţie numită "putere" caută să se replieze acum şi să se strecoare în cercul celui care şi-a obţinut legitimitatea prin vot în 16 noiembrie 2014, dar am încredere în deciziile înţelepte pe care poate să le ia acesta. Votul nu a fost doar împotriva lui Ponta şi a PSD-ului, adică a urmaşilor comunismului, ci şi pentru Iohannis şi a performanţelor sale administrative. Pesedeii mizează încă pe nesimţirea inteligentă în loc să recunoască valoarea inteligenţei cu bun simţ.

Reiau câteva texte din anii trecuţi, pentru că ele îmi jalonează experienţa metaforei ca nişte repere pe drumul gândirii.

O temă reluată în discursul public. Despre conducători şi conduşi.

În anul 2009, la noi s-au înfiinţat liceele tehnologice, dar până acum s-a constatat că rezultatele obţinute de absolvenţii lor la examenele de bacalaureat au fost dezastruoase, iar majoritatea foştilor elevi ai acestora lucrează cu salariul minim pe economie sau şi-au luat tălpăşiţa în ţări europene mai prietenoase cu cetăţenii lor şi care astfel au forţă de muncă provenind dintr-o ţară cu opţiuni clar occidentale, spre deosebire de migranţii din alte ţări care le creează inclusiv probleme ideologice. Totul se leagă. Renunţarea la şcolile de arte şi meserii a fost însă o greşeală, pentru că apoi s-au produs aberaţii precum elevii care intrau la liceu cu note sub 5 şi terminau fără bacalaureat. Practic, aceştia nu au nicio şansă reală de a se profesionaliza în timpul anilor de studiu. Adică o sursă de instabilitate socială şi nemulţumire pentru câteva sute de mii de oameni. Când Traian Băsescu a spus că România scoate prea mulţi filosofi şi apoi s-a corectat că prea mulţi proşti, m-am înfuriat la culme, pentru că ştiam cantitatea de prostie care deja exista în sistemul educaţional românesc de până atunci ca să accept că loveşte în oamenii care măcar cultivă de la catedră valori sănătoase. Astăzi însă am văzut că Iohannis înţelege mai bine problema vorbind la Deutsche Welle despre modelul german al educaţiei duale. Unii dintre noi chiar sunt mai înclinaţi către latura materială a vieţii şi n-are niciun rost să-i chinui până în clasa a XII-a cu discipline teoretice, dar fără să facă practică serios în specializările pe care le au. 

Eu am predat aproape un deceniu în sistemul dual pomenit: liceele teoretice aveau profil Uman, Mate-Info sau Ştiinţele Naturii, iar pentru clasele de SAM predam cel mult până în clasa a X-a. Cine dorea să urmeze liceul apoi făcea un an de completare şi dovedea în felul acesta că merită să ia Bacalaureatul. Din 2009 încoace însă, claselor de Uman şi Mate-Info, puse laolaltă cu cele de Tehnologic, le-au slăbit performanţele şi au fost derutate. Pentru că elevii nu şi-au mai văzut apreciate aptitudinile, ci dispreţuite şi amestecate. Or, suntem diferiţi unii de alţii. Mie mi-ar fi plăcut, de pildă, să predau la clasele a VII-a şi a VIII-a Cultura Civică şi Logica, Psihologia, Educaţia Antreprenorială, Economia, Sociologia sau Filosofia la Uman, pentru că acolo aş fi fost mai productiv, mai eficient, pe măsura experienţei pe care o am şi a gradului II în învăţământ. S-au răsturnat efectiv criteriile însă. N-au nicio vină copiii de la Tehnologic, desigur, eu îi tratez cu respect şi ei mă apreciază, dar văd şi că suferim toţi deopotrivă din cauza sistemului care a fost impus anapoda: ei pentru că simt aproape conştient că li s-a tras pe nedrept o clapă, eu pentru că văd cum se pierd pe drum oameni cu potenţial intelectual. 

Filosofia e un domeniu de cercetare important pentru elitele care conduc în societate, ea având rolul şi de a semnala derapajele politicienilor. Când se produce un ecart prea mare între clasa conducătoare şi cei conduşi, oamenii cu pregătire filosofică şi conştiinţă civică îşi fac datoria să restabilească normalitatea. Acelaşi rol îl are în economie clasa de mijloc: de echilibru. 

P.S: Postez şi alte texte din anii trecuţi cu experienţele de pe unde m-am aflat, plus răspunsul pe care i l-am dat prin e-mail unui profesor din facultate implicat şi astăzi în formarea unor studenţi de calitate, care sunt convins că se vor dărui profesiei lor în comunităţile unde se vor angaja. Astăzi l-am văzut pe istoricul Adrian Cioroianu într-o emisiune la TVR şi cred că face acelaşi lucru în cultură şi educaţie.

Recunoştinţă profesorilor...

Tocmai filosofiei îi sunt recunoscător pentru rezistenţa cu care m-a înzestrat în derularea acesta cotidiană a evenimentelor. Atât cât am priceput-o eu. Chiar acum am venit de la serviciu şi revăd chipurile copiilor şi ale colegilor cu care m-am întâlnit. Sunt zâmbitoare şi asta îmi dă curaj să continui. Comunitatea în care predau e destul de unită şi preţuieşte oamenii care o fac să nu se destrame. Mi-am asumat acest rol discret de întărire a convingerilor ei sănătoase şi o fac zi de zi, cât mă ţine imaginaţia şi gândul bun.
Teza de doctorat se intitulează "Semiotica lui Charles Sanders Peirce în perspectivă pragmatică" (pe lângă distincţiile clasice între pragmatism şi pragmaticism, caut acele detalii care să-mi permită un exerciţiu mai actual asupra teoriei lui semiotice) - şi a pornit din dorinţa mea de a-mi însuşi mai bine limba engleză, precum şi de la constatarea că orice convingere exprimă o regulă de acţiune. Mi-am propus ca prin acest exerciţiu pragmatico-semiotic să scot la iveală acele formule cotidiene care ne determină acţiunile mentale şi comportamentale, convingerile. Exemplele nu-mi lipsesc, dar trebuie să mă detaşez un pic de ele pentru a le privi cum trebuie. Am seria "Operelor Complete" din Peirce, în limba engleză, în format electronic; trebuie doar să-mi rezerv timp suficient pentru a găsi corespondenţele cuvenite.
Deşi nu sunt un spirit religios (sau aşa cred, deşi am un cult aproape religios pentru chipurile şi vocile oamenilor - chipuri şi voci divine, nu-i aşa?), privesc şi despărţirile mele drept semne, aşa cum un creştin caută semnele Ălui de Sus în tot ce i se-ntâmplă.
Nu ştiu încotro mă va duce asta, pentru că deja intră în contradicţie toate cu încrederea pe care o am în lipsa de şansă a speciei umane, dar o fi un adevăr şi în zbaterea asta. Cât de norocos aţi fost să fi corespondat cu Noica! Prin dumneavoastră mă simt întrucâtva părtaş la gândurile sale. Ne-am făcut o profesie din a iubi omul...

Cu stimă,
Tibi

Publicat de Filonous la 14:103 comentarii

Despre cei care cred că totul le este permis.

• "Şi, când dansăm la nuntă?", mă ironizează câte o slugă securistă la serviciu. "Când o să fiu lăsat. Ţara asta încă nu-mi merită urmaşii. Nu vreau să ştiu că n-am făcut nimic să curăţ societatea de impostori", le răspund. Desigur, nu mă refer la întreaga ţară, ci la caracterul celor care mă înconjoară. Când vor înceta cu metodele securiste să mă provoace, voi înceta şi eu să-mi manifest nemulţumirea scriind pe blog şi pe Facebook. Pot oricând să înşirui o listă de nume, înregistrări, fotografii şi tehnici de intimidare specifice regimului ceauşist de care se folosesc mai ales în această zonă de incertitudine a Dobrogei, dar se pare că le place suferinţa şi vor să piardă toată puterea. Realizez influenţa pe care o am în online, ştiu pe cine deranjez - uneori şi pe cei pe care-i admir -, însă trebuie să înţeleagă că aşa nu se mai poate. Conducerea pesedistă a liceului unde predau nu ia nicio măsură pentru reglementarea situaţiei şi, deşi fac două navete către serviciu, navetiştilor nu li s-a decontat niciun leu pentru transport până acum, clasele sunt distruse - scaune, bănci, uşi, în cancelarie nu mai avem calculator, iar copiii se îmbolnavesc de frig. Dovezi mai clare de laşitate din partea politicienilor lipsiţi de argumente raţionale nu găsesc. Vor să testeze limitele rezistenţei omeneşti, dar totul se va întoarce împotriva lor. Acest guvern ar trebui să demisioneze după tot dezastrul pe care l-a provocat, iar frustraţii care au pierdut alegerile prezidenţiale ar trebui să ştie că nemulţumirea oamenilor este reală. Cine vrea funcţii, să-şi asume şi responsabilităţi, aşa cum atunci când cumperi o firmă îţi asumi nu doar activele, beneficiile, ci şi dezavantajele de pe urma ei. Aşa nu stau lucrurile în mod normal, oricât s-ar spune că n-avem încotro; mulţi s-au obişnuit cu ideea că partea întunecată a lumii o face posibilă şi o susţine pe cea luminoasă, glamuroasă, că fără cameleonismul sufletesc şi atitudinal care-i caracterizează pe câţiva privilegiaţi aceştia n-ar avea confortul şi liniştea cotidiană. Adaptarea nu înseamnă lipsa regulilor şi a caracterului. Este greşit, încrederea firească în dorinţa omului de normalitate predomină peste tot în lume; faptul că unii se lasă defectaţi devreme în viaţă, considerând că n-au încotro şi că aşa supravieţuiesc e contraproductiv;
• "Să vorbim de bine şcoala, pentru că problemele sunt în curs de rezolvare", ne recomandă directoarea adjunctă. Faceţi lucrurile bine şi oamenii vor fi recunoscători de la sine, îi răspund. Să ne preocupe situaţia de fapt, nu doar îmbunătăţirea imaginii ei. Poate că nu le convine că l-am susţinut pe Iohannis în ultimele luni, dar trebuie să ştie că eu nu am conştiinţa şi convingerile, cunoaşterea despre oameni de vânzare; eu nu sunt politician sau jurnalist, nu sunt membru de partid, nici măcar n-am făcut armata ca să mă umilească vreun incult cu apucături bolșevice şi reprezint societatea civilă aşa cum pot încă s-o decelez nefalsificată de modificările care i se aduc;
• obişnuit să observ traseele parcurse de oameni din adolescenţă până la maturitate, observ şi schimbările acestora când sunt forţate spre rău. În general, impostorii îşi formează caractere slabe, gata să-ţi şteargă pantofii când i-ai dibuit şi le transmiţi semnale de autoritate (autoritatea este legitimă, puterea nelegitimă provoacă opoziţia prin forţă). Ei merg după următorul principiu: "Dacă nu-mi creez propriul sistem (de convingeri), voi fi învins de al celuilalt". Respectul înseamnă frică şi alte afecte pentru ei; nu soluţii raţionale şi dialog eficient. S-au plâns de uriaşa emoţie negativă la votul din 16 noiembrie împotriva lor fără să priceapă că oamenii s-au revoltat împotriva comportamentelor şi nu a lor ca persoane. Dacă urăsc ceva, e pentru că oamenii recunosc acel lucru inuman şi la alţii, deci; manipulatorii nu caută rezolvarea problemei, ci eludarea ei şi uitarea;
• eu nu sunt chilipirgiu, deci nu voi avea de pierdut niciodată în confruntarea cu bişniţarii politici; nu mă interesează clişeele şi bârfa, deci nu mă las măgulit de limbile în urechi ale unora trimişi să-mi toarne vrute şi nevrute; nu mă interesează lumea perversă pe care o creează şi o promovează, la fel cum dibuiesc şi încercările de micşorare a valorii oamenilor adevăraţi; dacă simţi pulsul societăţii, nu te poţi înşela când iei deciziile corecte, nu uiţi cine eşti şi ce vrei;
• replica haioasă a unui jurnalist: "Victor Ponta ar fi trebuit să rumege înfrângerea altfel"; în schimb, el rumegă înşelătorii politicianiste.. Aşa e, securistule! N-ai pic de onoare cu "plasaţii" tăi cu tot, n-ai văzut că oamenii onorabili câştigă şi că nu aşa se face politică?
• pe drumul către casă, în autobuz, trecând zilele trecute prin Mamaia după ce mi-am cumpărat ziarele preferate (am mai scris că Năvodariul e un ghetou pesedist mafiotizat), două femei se amuzau pe seama copilului uneia dintre ele care la orice întrebare numai aşa răspundea: "Ooof! Ooof!" (vă preocupă realitatea, eu o descriu aici). Una dintre ele îi punea întrebările, apoi îl apostrofa docil cu "Nesimţitule!" când acesta punea mâna pe şaca mea, eu fiind aşezat pe scaunul dinaintea lor. Cine pricepe un pic de psihologie, psihanaliză şi filosofie înţelege şi că marele regret al fiinţei umane după naştere este acela că nu totul îi aparţine, că nu-şi poate apropria obiectele celorlalţi sau alte fiinţe umane. Obiectele şi oamenii care le deţin sunt proprietarii lor de drept. Asta nu înţeleg mulţi nici când ajung politicieni în toată firea.

Revenind la ale mele. Despre metaforă şi stil.

Cineva care s-ar dovedi suficient de atent la ideile care ne traversează viaţa sufletească ar putea chiar să facă un inventar al acestora, la fel cum determiniştii consideră - potrivit ipotezei Kant-Laplace - că o inteligenţă aparte ar reuşi să calculeze cu precizie starea universului în viitor pe baza datelor din trecut şi prezent. Aici Socrate şi Eminescu spun acelaşi lucru: îndemnul socratic "cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte universul" e totuna cu versul eminescian "În orice om o lume-şi face încercarea". Stilul şi metafora sunt însă mijloacele care-i permit oricărui om preocupat de scris să depăşească cele mai multe dintre clişeele care ne limitează libertatea şi să aducă ceva nou în universul discursului. Aşa cum în economie orice produs apare ca urmare a exprimării cererii pentru el pe piaţă, la fel şi cuvintele apar ca urmare a exprimării unei necesităţi spirituale în iconomia gândirii. De aceea voi continua să am convingerea că textul bine construit e ca o clădire priceput edificată. Plus că scrisul e o formă de catharsis.
Reiau câteva postări din primii ani de blogging, pentru că ele nu sunt doar ecouri afective ale realităţii de atunci, dar şi etape ale unui parcurs de mai bine de şapte ani în căutarea metaforelor. Când un sătean e întrebat de un reporter despre starea drumurilor din localitate şi el îi spune cu umor involuntar pietrişului - "mărgăritar" -, zâmbesc. Limba română e într-adevăr o comoară şi merită preţuită ca atare. O colegă s-a enervat zilele trecute când mi-a dat să citesc lucrarea unei eleve şi am zâmbit găsind formularea "Poezia Florile face parte din câmpul semantic al...", dar pe mine m-a făcut să zâmbesc tocmai trecerea inconştientă poate de la propriu la figurat, metafora şi stilul de care sunt preocupat eu însumi. Într-o zi am s-o invit la un restaurant şi am să-i ofer un buchet de flori, poate va înţelege.

Sfidarea socialiştilor de caviar faţă de propriul electorat. Plus argumentul ineficienţei lor: ceilalţi fac la fel. E frumoasă zona noastră, nu credeţi?

 

"Am văzut asta şi la ei", îmi răspunde cineva ca reacţie la idealizarea occidentalilor;

"Să vezi ce rău o duc alţii", replica un abulic încremenit în comoditate;

"Toţi din clasă au luat note mici la teză", se scuză în faţa părinților un elev leneş;

"Toţi am picat examenul", îmi răspundea fosta logodnică pe care o îndemnam şi o ajutam să studieze pentru a-şi termina masteratul în arte plastice;

"Ceilalţi fac lucruri mai grave şi nu sunt pedepsiți", sună replica unui şofer prins în trafic fără centura de siguranţă,

...Tot atâtea motive pentru nevolnici să nu mai facă nimic, sau eventual să îi ţină pe loc pe cei care vor să facă ceva util. Într-un astfel de sofism "argumentum ad populum" (prin apel la mulțime) rezidă blocajul mental din evoluţia noastră societală. Acești oameni sunt cei care nu fac treabă duminica pentru că e sărbătoare, dar nici în restul săptămânii pentru că așteaptă weekend-ul ca să realizeze ceva (uitând că Dumnezeu s-a odihnit în ultima zi întrucât până atunci crease). Logica şi etica ne spun să ne raportăm la principii şi norme comportamentele corect elaborate, dar cum populaţia României e zi de zi dresată să fie preocupată de ce fac ceilalţi, efectul principiilor devine aproape nul. Pentru că sunt slabi de caracter sau pentru că au fost ei înşişi supuşi ameninţărilor, mulţi politicieni se adaptează unui stil de conducere parşiv, linguşitor faţă de public, nu ferm şi eficient.

Dar acest sofism ar putea să fie folositor când exemplificăm acţiunile pozitive. De pildă, la clasa unde sunt eu diriginte, am de mediat un conflict: o persoană care învaţă mai mereu e apostrofată de altele pentru că ridică mâna să răspundă la ore, lucru care le obligă şi pe celelalte să învețe, ceea ce le displace. Exact ca în politică. Or, ele vor mai mult să fenteze procesul învăţării, ţintind doar nota zece - aşa cum politicienii cred că pot să fenteze electoratul ţintind numai rezultatul votului -, adică să se distreze şi să fie lăsate în pace în comoditatea lor, deşi potenţial intelectual şi creativ au. Pentru că aşa au văzut la ceilalţi până acum. Sunt oamenii extremelor, nu pricep că te poţi simţi bine şi muncind. Sau cred că se descurcă în viaţă oricum, după câţi oameni şcoliţi au văzut suferind şi câţi impostori prosperând?

Desigur că întotdeauna se poate mai rău, dar de ce să nu cauţi exemplele bune din jur?

Într-un documentar făcut după revoluţia din decembrie 1989, Emil Cioran spunea - "Abia ieşit în stradă, exclam: ce perfectă parodie a Infernului!". Cred că se referea la Infernul din "Divina comedie" a lui Dante Aligheri (care preluase tema la rându-i din mitul lui Er, din dialogurile platoniciene, unde se zvârcoleau toţi tiranii şi asupritorii). Coborând azi dimineaţă să cumpăr ceva de la un magazin am fost însoţit de căinii cartierului aciuați pe lânga bloc, un boschetar privea cu interes interiorul unui coş de gunoi agăţat de un stâlp, iar alţi doi asteptau cu nerăbdare să se deschidă cârciuma de la stradă pentru a-şi începe ziua în formă. În schimb, pe internet, pemepiştii lui Udrea din Năvodari lansau mesaje lacrimogene despre pesedistul aflat în puşcărie care ne conduce oraşul: "Ne vrem primarul înapoi!". Un impostor pe care populaţia îl urăşte. M-a cuprins o greaţă mai ceva decât a lui Sartre (alt impostor, care a privit numai partea frumoasă a sovietelor, ca şi Romain Roland, dar nu ca Panait Istrati de la noi). E frumos oraşul meu, numai casele înghesuite din cartierul rezidențial de la marginea lui - cu proprietarii săi răsăriţi peste noapte din mocirla comunismului, majoritatea escroci din ţară care şi-au dosit aici la malul mării averile obţinute fraudulos prin devalizarea statului (are şi Laurenţiu Duţă vilă acolo, dar pe el de mic îl ştiu că şi-a câştigat pe drept, cu muncă şi cu talent bunăstarea, la fel cum corect mi se pare să beneficieze de aceste avantaje moştenitorii de drept ai clasei de mijloc interbelice; e dreptul lor natural, asta e părerea mea) - sunt tăcute. Aşa au înţeles ei că se procedează, pe tăcute şi lăsând sistemul securist să-şi facă mendrele, pentru că în mod natural ce-i mai bun li se va oferi. Cred că s-au înşelat. Şi chiar dacă adevăraţii antreprenori s-au lăsat păgubaşi după ani de confruntare cu birocraţia, trebuie să ştie că vom prospera numai dacă oamenii sunt independenţi şi cu iniţiativă, dacă avem o clasă de mijloc valoroasă, nu slugărnicind politica. E frumos orașul meu, dincolo de Canal, pe stânga, străjuieşte malurile Mării Negre rafinăria care mi-a intoxicat plămânii toată copilăria, vândută apoi de Patriciu kazahilor şi ale cărei datorii Ponta le-a şters arabilor dintr-o semnătură de pix; de cealaltă parte, Constanţa "lui Mazare", cu găştile sale de gealaţi fără serviciu, dar plătiţi să facă "mici servicii" ticăloase - ca toţi sclavii oligarhilor - de intimidare a opozanţilor săi politici. E frumoasa zona mea, păcat că a fost administrată de indivizii aceştia atâta vreme. Cea mai jegoasă replică pesedistă din ultima vreme ştiţi care este: "Să vă dea Iohannis, că l-aţi votat!". Hodoronc-tronc. Păi atunci înseamnă că îşi vor merita soarta. Asta pentru că ei ştiu ceva: chiar dacă schimbi conducătorii, structurile administrative mafiote şi conducătorii descentralizatelor din teritoriu sunt tot la ei. Cred că suntem prea indulgenţi. Nu gândesc eu corect? Să lase caviarul boierilor spiritului şi oamenilor înzestraţi, celor merituoşi, nu să se repeadă la ciolan crezând că au la mână sufletul alegătorilor.

Lectura cotidianului. Clima tropicală, temperat-continentală şi nordică

Am reluat lectura cărţii lui Neagu Djuvara, "Amintiri din pribegie", întreruptă de campania electorală care tocmai a trecut. Mi se pare fascinantă experienţa interacţiunii lui cu alte culturi, mai ales că de câteva zile încerc şi eu să înţeleg modul de gândire al unei dominicane din America Centrală îndrăgostită de fratele meu plecat în Anglia şi care mă provoacă la discuţii pe internet. Femeia, vorbitoare numai de limbă spaniolă (noroc de Google Translate, mi s-a părut ciudat că ea nu vorbeşte limba engleză, deşi ar vrea s-o înveţe chiar la cei 29 de ani ai săi), e îndrăgostită de lumea europeană, iar eu mă străduiesc să fiu agreabil. România îşi trăieşte istoria şi geografia ei, diriguitorii noştri politici speculându-ne la maximum fobiile şi căutând să ne facă atenţi numai la scandalurile pe care le provoacă ei, desigur, dar eu cred că vreau să înţeleg mai mult decât mi se livrează. Aşa că m-a distrat şi reacţia ei când i-am spus ce diferenţe de temperatură sunt în zona noastră, că aici avem patru anotimpuri, nu doar unul ca în zona tropicală a Caraibelor unde se află, că avem toate formele de relief sau că iubim la fel de mult plaja şi zăpada. Am căzut oricum de acord amândoi că peste tot pe planetă comunismul a comis numai dezastre umanitare, mai ales că fostul dictator din ţara ei - Rafael Trujillo - a sfârşit la fel de prost ca Nicolae Ceauşescu de pe la noi, pentru ca dominicanii să poată deveni un popor independent şi liber. N-am întrebat-o dacă denumirea ţării vine din limba latină - de la "dominis canis" (Câinii Domnului), numele unui ordin catolic medieval -, dar cum Cristofor Columb a trecut pe acolo, îmi închipui că şi-au lăsat amprenta spirituală conchistadorii spanioli în cultura lor, mai ales că ea e o persoană destul de religioasă, deşi a absolvit facultatea de Psihologie.

În fine, azi am ieşit să-mi cumpăr revistele de umor preferate şi Dilema veche, dar la chioşcurile din toată zona Tomis III a Constanţei n-am găsit săptămânalul Kamikaze. Vizavi de City Mall mi-a răspuns o vânzătoare că joi au primit numai două exemplare şi că s-au vândut. Parcă Radu Mazăre a impus un embargo asupra umorului de calitate în zona noastră, nu altceva (Compress Holding e firma care distribuie presa pe aici şi la care deţine acţiuni el, desigur, având şi cotidianul Telegraf la mână, plus televiziunea Neptun şi alte câteva posturi de radio în subordine). Eu cred că sunt mai mulţi oameni inteligenţi în Constanţa, totuşi, pentru că aici în Năvodari n-am găsit oricum presa mea preferată. Spectacolul de bazar al cotidianităţii noastre constănţene nu-mi place - gălăgia stradală, cerşetorii şi micii speculanţi m-au trimis cu gândul către alte lumi ceva mai aşezate în valorile ei - poate că de aceea mă şi gândesc mai mult la celelalte locuri civilizate din vestul ţării. Cât o să dureze până când ne vom schimba ca popor nu ştiu, pentru că alegerea preşedintelui nu-i suficientă, chiar dacă atitudinile sale şi ale soţiei lui sunt un semnal bun dat societăţii până acum.     

Mesajul unei generaţii. Nevoia de creativitate, respect şi comunicare.

Ce am înţeles eu după aceste alegeri prezidenţiale a fost că o generaţie întreagă a cerut un tip occidental de om politic, o abordare diferită a societăţii din partea clasei politice, mai puţin talibanizată şi mai relaxată sau independentă. Ar fi o greşeală ca de acum înainte să se procedeze la fel de inuman, uitându-se că primele două relaţii din grupurile sociale sunt de cooperare şi solidaritate, iar nu de competiţie şi conflict. În lupta pentru putere, partidele şi liderii pierd legătura cu societatea şi apoi se miră de ce meciurile se joacă având tribunele goale sau de ce interferează spectatorii cu actorii de pe scenă şi chiar uneori le iau rolurile. După anii aceştia tulburi, conflictogenii din politică ar trebui să facă loc altui tipar comportamental ceva mai aşezat în valorile sale, constructivilor. 

Mai devreme,  în autobuzul care mă ducea către casă, şoferul şi câţiva pensionari s-au dezlănţuit împotriva tinerilor: că sunt drogaţi, că îi ţin părinţii, că nu muncesc, că stau toată ziua pe Facebook şi etc, etc. Parcă aveau limbajul minerilor din 1990 care se lăudau că au găsit droguri şi valută la sediile partidelor istorice, la peneleu şi la peneţeu. Le spun şi eu la ore că fiecare lucru îşi are locul, timpul şi rostul său, că sunt la fel de pasionat de tehnologie ca şi ei, dar că nu ignor lectura, că îmi place să glumesc, dar şi să muncesc. Şi îi văd cum participă la discuţii, uneori se adună câte trei în bancă, sunt relaxaţi şi aproape că nu mai percep distanţele dintre ei în dialogul nostru. Instinctiv, fiinţa umană percepe caracterele autentice şi se debarasează treptat de impostori. Este o greşeală să condamni otova oamenii noilor tehnologii, pentru că spiritul critic îl au şi ei. Totodată, productivitatea înseamnă astăzi creativitatea care face diferenţa calitativă pentru companii, pentru că mecanizarea e oricum destul de avansată. Ai profit şi dacă faci maşinăria economică simpatică, prietenoasă omului. 

În confreriile pitagoreice din antichitatea greacă, învăţăceii aveau datoria doar să audieze, nu şi să intervină în discuţiile dintre magistru şi discipolii avansaţi. Comunicarea didactică presupune astăzi, când există atâtea surse de distragere a atenţiei, o atitudine mult mai deschisă la nou a profesorilor, pentru că rezistenţa la stimuli a receptorilor noştri e mult mai mică decât în alte vremuri. Diversitatea exemplelor alese şi noutatea sau actualitatea lor transformă elevul dintr-un supus pasiv într-un ascultător activ. Tactul pedagogic presupune tocmai această capacitate de interpretare şi transmitere a informaţiei ştiinţifice într-o formă digerabilă, adecvată vârstei lor. 

Ar fi, iarăşi, o mare greşeală din partea pesediştilor sau a peneliştilor să procedeze la fel ca până acum cu adversarii lor ideologici şi cu societatea. Bine ar fi să înţeleagă că noua eră tehnologică nu le mai permite manipularea colectivă sau intimidarea individuală a opozanţilor. Libertatea nu este un moft al îmbuibaţilor, cum ar putea crede, ci un drept sfânt cu limite în responsabilitate. Dacă vor sprijin din partea societăţii, să colaboreze cu aceasta, nu să intre în conflict cu ea, pentru că istoriile se repetă de la un timp surprinzător de repede. A, şi apropo de marxiştii pe care i-a criticat/pomenit Cristian Tudor Popescu aseară: nu există previziuni sau legi generale ale istoriei; individul şi familia sa formează temelia societăţii, iar gândirea individuală face salturi cuantice, imprevizibile în timpurile noi.

De ce votez în duminica aceasta

Am mai scris că voi vota cu Iohannis și mi-am argumentat alegerea de anul acesta. Iată însă de ce voi vota, sau mai exact de ce actul de a vota mi se pare important:

• pentru că vreau să știu că am încercat să schimb ceva în țara unde trăiesc - pe singura cale rezonabilă pe care orice regim politic democratic o pune la dispoziție cetățenilor - dincolo de mijloace radicale ca revoluțiile, resurecțiile armate, șamd;
• pentru a-mi testa propriile previziuni politice;
• pentru că nu cred în boicot sau în anularea votului și nu vreau să voteze morții lor în locul viilor noștri;
• pentru că știu cum politicienii caută să demobilizeze orice încercare a electoratului de a-i schimba
• pentru că justiția se legitimează prin voința poporului de a se face dreptate, iar instituțiile fundamentale de legiferare, aplicare a legilor și veghere la respectarea lor au nevoie de primenire;
• pentru că anul 2014 cred că  e completarea procesului istoric ce n-a fost lăsat în 1989 să se realizeze.

Preocupări

Luna trecută am căutat pe Youtube muzeul tradițional din Vatra Dornei și am nimerit la un moment dat un clip bizar: 10 minute m-am holbat nelămurit la curtea și camerele unui cetățean care adunase claie peste grămadă fierătanii și țesături, oale și tablouri cu specific rustic, unele probabil cu valoare culturală. Asta mi-a amintit o frază pe care o învățasem în facultate pentru examenul pe care-l aveam de dat cu un profesor fixist care cerea memorarea și reproducerea fidelă a cursurilor lui: "depășirea perspectivelor cumulaționist empirice și mutaționist istorice prin teoretizări axiomatizatoare". Aparent fără sens, fraza căuta să condenseze istoria concepțiilor filosofice într-o exprimare tipică limbajului de lemn materialist-dialectic. Muzeul cetățeanului respectiv, altul decât cel vizitat de mine în facultate, arăta ca începutul frazei precedente, o asociere neplăcută de obiecte, o cacofonie vizuală care proiecta în exterior dezordinea din mintea posesorului lor. Nu existau clasificări ale obiectelor, definiri ale lor, nici periodizări sau contexte și cadre. Doar obiectele și-atât. De fapt, omul poate suferea de boala colecționarului (compulsive clothes hoarder disorder), altfel nu-mi explic de ce considera mormanele acelea un muzeu. Eu vad un muzeu - chiar și privat - într-un stil minimalist, poate o combinație între stilul gotic pe exterior și bauhaus pe interior, însă nu redus complet la geometrizare sau la idee cum face arta conceptuală. O combinație între clasic și modern, așa cum era muzeul Eminescu de la Ipotești în studenția mea, nu știu dacă mai e și acum așa.

Altceva. Mi se pare interesant cum Oreste s-a trezit ca prizonierul din peștera platoniciană (poate singur, poate l-a smuls cineva care i-a vrut binele, pentru că Mircea Badea și clica securistă a lui Voiculescu specializată în manipulare sau imbecilizat mai rău inculții și linșaj mediatic nu cred s-o fi făcut) și s-a dezis de metodele narcotizante pentru public ale flașnetelor comunistoide ale Antenelor, care, promovând un profil sămănătorist al cetățeanului român fără simț critic, votant disciplinat pesedist și dependent de ajutoarele de stat, de fapt susțin menținerea în ignoranță, fatalism și sărăcie a țăranului, concomitent cu lingușirea dregătorilor din teritoriu care-l spoliază. Oreste și Monica Macovei au fost invitați aseară într-o emisiune pe B1 TV și mi s-au părut convingători în susținerea ideilor lor. Într-o Românie condusă de Iohannis, Macovei ar putea să fie ministru al Justiției foarte bine, iar Oreste consilier prezidențial. Parcă gândește mai limpede, repet, după ce a plecat de la Antene și nu mai aberează cu energetismul (probabil a priceput că multe sunt mituri făcute să escamoteze lucrăturile politice ale structurilor diverse în istorie, adică să ofere compensații simbolice pentru cei deposedați de viață în viață)

România e o țară profund coruptă, de la hrebengiucii de la putere și până la șpăguitorii mărunți de prin instituții, pentru asta nu pot fi mândru că sunt român. Cei pentru care sunt mândru de obicei au fost umiliți de tovarăși sau de cei cu funcții: Eminescu, Eliade sau Brâncuși mai degrabă au fost împiedicați să evolueze în țară decât susținuți (ca în bancul acela în care fiecare cazan din Iad avea paznic un drac, numai cazanul cu smoală numit România nu avea paznic, pentru că oricine căuta să scoată capul era tras de picioare de alți doi). Și totuși, spre deosebire de cei care în zilele noastre continuă să denigreze din străinătate România (oameni care procedau fix la fel de oneros cu ceilalți când se aflau aici), știind că oamenii corecți încă se luptă cu incompetența și corupția endemică a funcționarilor sau politicienilor care s-au organizat mafiot și au creat de fapt un stat paralel - la fel de periculos pentru economie și democrație ca organizația teroristă Statul Islamic -, unde accesul către putere și resurse are loc dincolo de normele si regulile pe care trebuie să le respecte cetățenii obișnuiți,  cei trei oameni de cultură pomeniți mai sus au fost alături de România sprijinind-o cum au putut. Ma gândesc așa la încercările unuia ca Eugen Ionescu de a conștientiza cercurile intelectuale franceze asupra pericolul sovietizării țării încă din anii '60 și reclamând nedreptatea împărțirii sferelor de influență în această zonă a Europei, chiar dacă Franța era cunoscută pentru tradiția ei socialistă de la 1789 încoace. La sate, situația e încă si mai ridicolă: odată am trecut prin Moldova pe lângă casa unui director de liceu agricol care își făcuse acoperișul cu țigla pentru liceu, instituție care astfel se degrada rapid. Lumea știa, vorbea pe la colțuri și doar atât. Veneau apoi sărbătorile, chiotele, înfrățirea la necaz - vorba aceea, "cele rele sa se spele", nu?, țuica și sarmalele, uitarea colectivă deci, pentru că alte noi fraude le luau locul. Că avem o țară coruptă nu o spun doar CTP-ul și Victoria Nuland, deși ei au vizibilitate în mass-media, o spune orice om de pe stradă (întrebați-i chiar și pe cei care dau admiterea la facultate pentru profesii în care lipsa competențelor specifice poate însemna de fapt crimă: sănătate, poliție, aviație, etc.) Corupția afectează structural toate straturile societății - și nu cred că se mai pot baza managerii plasați politic pe ideea că sunt destui competenți cu roluri de jos pentru a susține incompetența de la vârf - așa cum organele afectate de neoplasm își creează propria funcționalitate sau adaptare la celulele distructive până când organismul nu mai poate funcționa, iar când are loc extirparea lor cedează tot sistemul.

Ca să închei într-o notă hazlie, cred că nu face bine conotația pe care o are expresia  "spălarea banilor" prin fraude și evaziune fiscală. Actul spălării în sine ar trebui să aibă o conotație pozitivă, că de aia fac africanii ebola. Spălatul face bine sănătății și libertății, asta dacă nu e vorba de bani murdari sau proveniți din economia neagră, evident.