Conspirația palindromului, sicofanții și nimfele de fluturi. Elemente de entomologie socială. SF-uri și loturi de autostradă. Seară studențească în timpul ultimei mineriade.

Cuvintele palindrome sunt cele care se citesc la fel de la coadă la cap și viceversa: lupul, sas, coc, bob etc. În copilărie, eu și prietenii mei însă ne amuzam pronunțându-ne invers numele. Acum mi-am amintit de Lotsopa Ealocin doar datorită acelui joc :).

Sicofantul este o insectă de culoare verde-aurie, cu miros de mosc, ce trăiește în pădurile de conifere și stejari din Europa sudică și centrală și se hrănește cu omizi și nimfe de fluturi. Sicofanți mai sunt numiți și clevetitorii sau delatorii, iar dincolo de repulsia pe care le-o stârnesc oamenilor onești, să ne închipuim ce s-ar face societatea fără ei? Ce altă instanță a moralei comune acționează mai sanitar decât "gura lumii"? Câți oameni nu și-au văzut de casă și de familie datorită ei? Câte adultere n-au fost prevenite și abandonuri de copii evitate? Fie Oedip și societatea antică: dacă mitul lui Oedip era doar o altă lecție dată de aezi celor care își abandonau copiii acum 2500 de ani? Cum putea ethosul antic să-i determine pe greci să-și păstreze copiii? Prin mituri.

"Pe lotul 5, S.F.-urile sunt gata" îl aud spunând pe un politician săptămânile trecute, iar exprimarea lui parcimonioasă despre studiile de fezabilitate pentru autostrăzi m-a amuzat teribil. Credeam că numai pe Messenger se mai folosesc astfel de abrevieri: "Asl pls", " Cmf?", Brb", "Csf, n-ai csf" (un fel de "asta e" defetist ca în limbajul comun). Totodată, noua limbă ce se înfiripă pe tărâmul informatic al mediilor de socializare mi-a amintit și de planul distopic descoperit de personajul Winston din "1984":

"Newspeak is the fictional language in the novel Nineteen Eighty-Four, written by George Orwell. It is a controlled language created by the totalitarian state Oceania as a tool to limit freedom of thought, and concepts that pose a threat to the regime such as freedom, self-expression, individuality, and peace. Any form of thought alternative to the party’s construct is classified as "thoughtcrime" (Wikipedia).

Limbajul tehnic e folositor între specialiști pentru a se coordona mai bine, altfel când îi comunici publicului larg obiective de interes general ar fi bine să folosești termeni simpli. Cine a studiat la noi filosofia știe ce înseamnă CRP la Kant așa cum cineva care a studiat jurnalismul știe ce înseamnă CTP. Jargonul intradisciplinar îi face pe specialiști doar să se recunoască unii pe alții, nu și să-i înțeleagă ceilalți când au de a face cu ei.

Am dat 53.683 de like-uri anul acesta, ce o fi fost în capul meu? Asta o fi însemnând să fii activ în mediul online? :)

Toamna lui 1999, anul II de facultate. Ies într-o seară după cursuri la o terasă din campusul ieșean Tudor Vladimirescu să stau la taclale cu Dragoș, absolvent de Conservator. Tipul, picnic-ciclotim, energic și jovial, a călătorit mult prin lume în concerte și e plin de bancuri. Lucrează la Filarmonică în alt județ, a venit cu treburi în orașul unde a absolvit facultatea și vrea să depene amintiri despre Iași, iar cu mine știa că nu cade sub masă de beat, între colegii de cameră eu fiind cunoscut drept un tip conformist. Terasa e slab luminată, în jur forfotesc studenții, unii au fețe astenice de anahoreți, alții de Raskolnikovi și Dani Alecși ce se feresc de proprietărese. Se deplasează parcă în reluare spre chioșcurile de unde își vor cumpăra pâinea, margarina și pateul zilnic. La Radio Vox T, colegul meu de cameră, Adi, ne face dedicații - lui Paul, celuilalt Adi, lui Gabi și mie. Gabi, poreclit Bismark, e înalt, slab și cu reacții colerice când ceilalți îl ironizează că își ține mâncarea încuiată cu lacătul în dulăpiorul aflat deasupra mesei. Mormăie ori de câte ori cineva îi pune vreo întrebare și aruncă în colegi cu obiecte. Celălalt Adi e din Ploieşti şi recită cu emfază poeziile lui Nichita Stănescu, iar Paul ascultă la casetofon melodii patriotice de la cenaclul Flacăra, deşi se laudă cu bunicul său legionar ce a luptat în munți contra bolşevicilor. La radio, pe terasa unde stau cu Dragoș la taclale, intervine o știre de ultimă oră, un "breaking news" cum se spune azi: minerii se îndreptă spre capitală să răstoarne guvernul. Studenții din anii '90 au amintiri neplăcute despre mineriade: puterea instalată după căderea lui Ceaușescu folosise minerii drept masă de manevră împotriva lor pentru a discredita intelectualii. Antagonizând masele, Iliescu reușise atunci să își asigure conducerea. Eu terminasem liceul și devenisem student în timpul conducerii de dreapta a lui Emil Constantinescu, un fel de Iohannis de azi - într-o perioadă de relativă meritocrație - şi pe care societatea civilă îl susținea pentru că fusese anticomunist, reprezentând o alternativă la rotația cadrelor, a eșaloanelor 1, 2 și 3 din PCR-FSN- etc. Zilele trecute am citit că Dan Iosif îl sunase pe Iliescu la mineriada din 1999 să-i spună că un lunetist era pregătit să vină la București cu ocazia acelor evenimente și să-l execute pe Constantinescu, Iar Iliescu se opusese. Bătrânul bolșevic știa cât avea să dea explicații despre ce se petrecuse în deceniul anterior și se ferea să  mai recurgă la astfel de metode. Dan Iosif avea să moară în următorii ani și Miron Cozma să fie arestat după înăbușirea de către serviciile secrete și Jandarmerie a ultimei mineriade, ispășindu-și pedeapsa pentru subminarea puterii de stat. Armata nu a mai apucat să intervină cu tanchetele ca în 1989 și astfel a fost preîntâmpinată altă baie de sânge. Personajele centrale de atunci au căzut ulterior în derizoriu și s-au compromis în emisiuni tabloide. Istoria nu mai avea nevoie de falși eroi, iar pe ceilalți nici nu îi cunoaștem.

Aporiile lui nea Miron și de ce cred că el ar putea fi Moș Crăciun.

Ajunse în dreptul unor scări, fata își întreabă mama: "Mamă, scările acestea urcă sau coboară?" 

Nea Miron îmi spune astfel de cimilituri când ne întâlnim în drumul meu către sau de la serviciu. A îmbătrânit în preajma școlii, are o căsuță cu tencuiala crăpată, a fost paznic, tâmplar, om bun la toate. Pentru că nu are familia lui, ci doar nepoți, respectă profesorii și îi sunt dragi copiii. Ar putea trece ușor drept Moș Crăciun așa cum se plimbă cu sacoșele încărcate printre oameni. Mai demult, în urmă cu vreo zece ani, când făceam de serviciu la intrarea în liceu, mă ajuta să îi adun pe la clase pe fugari. Mai sunt oameni cu respect pentru școală ca el, în prag de pensionare sau tineri, ca  tanti Mariana și Cosmin, dar el are o relație specială cu timpul și înțelepciunea. Se oprește, lasă din mâini sacoșele, iar dacă știe că are cu cine discuta, îți pune câte o întrebare filosofică, religioasă ori științifică de nerezolvat. N-am știut ce să-i răspund la întrebarea despre scări, eu mă gândeam la scara lui Escher și banda lui Mobius, dar el deja își lua  la revedere din depărtare. Nea Miron, ce cadou îți faci de Crăciunul acesta?

Nostalgia paradisului pierdut şi goana după profit. Contradicțiile a două sisteme.

De la distanță şi peste ani totul pare să-i nemulțumească pe cei crescuți în comunism: dintr-o societate în care statul le asigura locuința, locul de muncă, educația, îngrijirea medicală şi îi scutea de responsabilitatea proprietății, s-au trezit azvârliți în tumultul concurenței, al căutării propriului rost. Cât de grea li s-a părut apoi libertatea!

La început au văzut că toți erau la fel de săraci, avea grijă statul comunist să nu aibă  unii mai mult decât alții, să distribuie în mod egal întunericul, frigul şi foamea (la nivelul maselor, căci elitele comuniste trebuiau privilegiate ca să întrețină propagandistic sistemul).  Apoi a venit anul 1989 când lumea trebuia să pornească de la tot ce se negase până atunci şi să construiască bazându-se pe individ şi nu pe mulțime. Unii au început să se îmbogățească tot mai mult, iar alții să piardă şi ce le mai rămăsese din comunism. Primii îi acuzau pe săraci de lene şi lipsă de inițiativă, iar aceştia din urmă pe cei dintâi de corupție, furt din avutul public prin afaceri cu statul, de lipsa concurenței loiale pe piața liberă, de monopol, oligopol etc.

Lagărul socialist le convenea în mai mare măsură moraliştilor, resentimentarilor ce doreau "ameliorarea" naturii umane şi salvarea din ghearele Occidentului decadent. Iadul capitalist însemna şomaj, inflație, falimente şi crize.  Nu ştiu cum se face însă că majoritatea trăieşte mai bine în capitalism decât în comunism, iar sărăcia din capitalism e net mai bogată decât cea din comunism. Să nu le lăsăm altora responsabilitatea fericirii noastre şi cu atât mai puțin statului. 

Donald Trump și succesul unui antreprenor în politică. Subcultura selfie sau de ce a pierdut Hillary Clinton alegerile în America.

Urmăresc de câțiva ani pe rețelele de socializare și în mass-media  succesul sau declinul în percepția publică al candidaților la funcțiile cele mai importante din stat la noi și peste ocean. De obicei apare unul susținut de presa mainstream sau a Establishment-ului și încă unul considerat din afara Sistemului. Acesta din urmă   pare să folosească mijloace de comunicare simple, dar eficiente: un selfie, un tweet, o postare pe Facebook. Limbajul folosit de el este de regulă contondent, provocator, în timp ce al celuilalt candidat e corect politic, standardizat, previzibil. Conectivitatea sau interactivitatea e o adevărată "revoluție în mediul virtual", cum o numea Alexandru Brăduț Ulmanu. Cine uită să învețe toată viața și nesocotește mijloacele noi de comunicare să nu se mire de ce își pierde publicul.

Am observat că puține mijloace de comunicare în masă țin la independența editorială și că devin adesea tonomatele puterii. Așa cum l-am susținut pe Iohannis în 2014 la noi pentru că a făcut din Sibiu ca primar unul dintre cele mai frumoase orașe, l-am considerat pe Trump acum potrivit pentru ceea ce înseamnă tenacitatea și perseverența unui om întreprinzător, cu asumarea de riscuri, dorință de a câștiga, căutarea feed-back-ului, inițiativă și responsabilitate, orientare spre oportunități, toleranță la eșec, încredere în sine și optimism, realizarea unei viziuni sau concept despre ceea ce vrea să fie întreprinderea lui, nivel mare de energie, creativitate și spirit de inovație, independență dar și lucrul în echipă, iar abilități manageriale pe măsură. Nu trebuie să adaug alte calități, ele pot fi găsite în orice manual de antreprenoriat. Numai că unii n-au trecut dincolo de aparența lui și au uitat cât a construit în carieră și câte locuri de muncă a creat. Eu îi cunoșteam povestea de ani buni și, dincolo de clovneriile cerute de societatea spectacolului în care trăim, știam că a făcut multe alte lucruri temeinice. Poporul american merită respectat pentru că nu s-a făcut de rușine prin alegerea lui. O altă administrație Clinton-Obama n-ar fi făcut decât să prelungească nemulțumirile deja existente în societate de trei decenii de când se află sub o formă sau alta în preajma guvernării. Povestea modelului democrației americane merge mai departe cu alte personaje.

Iluminismul, instinctele și rațiunea. Despre cum are dreptate cine strigă mai tare."Urlați, 5 minute, domnilor!"

Trenul se apropie de gara orașului Urlați. Controlorul trece prin vagoane și anunță: "Urlați, 5 minute, domnilor!"

Civilizația occidentală s-a remarcat de la început prin organizare și preeminența rațiunii asupra instinctelor. Socratismul, dreptul roman, căutarea proporțiilor și armoniei de către omul renascentist, arhitectura gotică, filosofia lui Blaise Pascal, pedagogia lui Comenius sau literatura motivațională de azi sunt mărcile acestei predilecții. Până și barbarii nordici au fost cuceriți de organizarea imperială și i-au păstrat artefactele când s-au întâlnit. Însă iubirea de rațiune nu e specifică întregii lumi. Sunt societăți cu indivizi în care manifestarea instinctelor e considerată autenticitate și semn al puterii. Lumea noastră a descoperit autoritatea și legea, în timp ce altora le sunt încă străine. Iar puterii fără autoritate avem datoria să i ne opunem cu autorități puternice. Rațiunea este o astfel de autoritate.

În creuzetul occidental anglo-saxon și latin, cu influențe fino-ugrice, slave, turcice sau arabe s-a creat ceea ce azi numim Iluminism. Scrierile lui Aristotel au fost redescoperite pe filiera comentatorilor Avicena, Averroes și Avicebron care-l vedeau apropiat întru idei, iar la noi cărturarul Dimitrie Cantemir devenise membru al Academiei de Științe din Berlin, ceea ce nu îl împiedica la vremea lui să se alăture succesiv otomanilor și lui Petru cel Mare în campanii. Nu mai zic de umanistul român Nicolaus Olahus pornit din Orăștie și de contribuția lui la regența ungară de atunci. Rațiunea e distribuită la fel în oricare dintre noi, ar spune Descartes și Kant, depinde cât alegem să o folosim.

Dar instinctele? Desigur că într-o civilizație a rațiunii în care instinctele sunt înțelese mai bine decât se înțeleg ele însele (de parcă ar vrea să fie înțelese și nu doar să se manifeste sau să defuleze), instinctele n-au fost ostracizate, acestora li s-a oferit spațiu de manifestare pe stadioane, la concerte, la mitinguri politice, etc. Dar a doua zi omul revenea la rațiune pentru a-ncepe o nouă viață. 

Civilizația occidentală - și cred că orice om civilizat - caută mai mult să afle adevărul decât să i se dea dreptate. Să se facă dreptate poate fi o nevoie și o dorință comună, pe când a ți se da dreptate este una pur egoistă, instinctuală. Argumentați și probați ca să se afle adevărul și să se facă dreptate. Dacă urlați, nu vi se dă dreptate oricum. Așa e rațional.

Dincolo de fereastră. Filmele lui Hitchcock și mentalul colectiv.

"- Închide fereastra că e frig afară!

- Și dacă o-nchid se face cald afară?"

Am auzit această replică în anii trecuți și logica ei m-a uimit. Imperativul ipotetic "dacă vrei să fie cald înăuntru, închide fereastra" a devenit: "dacă vrei să fie cald afară, închide fereastra". Adică frigul venea dinăuntru? Sau cineva era mai preocupat de căldura de afară decât de cea dinăuntru?

Mergând spre serviciu într-o dimineață, am văzut mii de ciori croncănitoare ce atârnau de crengile copacilor ca niște fructe negre bătute de brumă. Nu știu ce frici atavice a identificat Alfred Hitchcock în filmele sale ori dacă nu chiar filmele sale au creat frici moderne, dar știu că urmărindu-le ajungi să privești cel puțin cu amuzament situații care până atunci păreau anodine. Sunt filme  de atmosferă, cu elemente de contagiune din psihologia mulțimilor în care alternează momentele de liniște cu cele de tensiune. Claustrofobia unei femei într-o cabină telefonică atacată de păsări, popasul în noapte al alteia la un motel deținut de un scelerat, vecinii dintr-o curte interioară a unui cartier, observați de la fereastră de un bărbat ce nu-și poate părăsi apartamentul - toate sunt expresii ale neîncrederii omului crescut la intersecția dintre două medii considerate ostile, natural și social. Tensiunea esențială apare între individul cu anxietățile sale și ceilalți în special când acesta caută sprijin în fața tenebrelor naturii sau a iraționalului altor ființe gregare. Totuși spiritul unei comunități bine alcătuite se dovedește mai puternic în situațiile critice prin eroismul câtorva membri decât dezertarea de la rațiune și recurgerea la egoismul instinctelor. Cum ar fi spus Kant, i-a salvat Eul transcendental care e sinteza unor Euri particulare, sau ca să citez un titlu de Mihai Șora, orice individ rămâne el însuși într-o comunitate, dar este și "Eu și tu și el și ea" într-un dialog generalizat.

Și încă un răspuns care m-a amuzat: la întrebarea ce sărbătorim pe 25 decembrie, cineva a scris cu ironie că învierea lui Moș Crăciun. Să auzim de bine! :).

Discurs de pe ruinele biopoliticii. Opinia publică, societatea civilă, elitele intelectuale și mecanismele puterii.

O metodă deja consacrată la noi de a nu rezolva o problemă este să prezinți consecințele negative ale oricărei încercări de rezolvare a ei. Te deranjează câinii maidanezi? Te sensibilizăm cu reportaje în care hingherii îi brutalizează. Consideri mizeria și dezordinea periculoase? Îți livrăm articole, studii care demonstrează cât de creativ e haosul în viața geniilor. Te plângi de încremenirea în secolele trecute a satelor? Îți arătăm cât de sufocantă e viața unei metropole. Crezi că numirile politice sau alegerile făcute de mulțimi sunt ineficiente pentru că promovează incompetența și corupția? Îți aratăm hibele concursurilor și cât de prost se organizează ele, cine ajunge să le piardă sau să le câștige. Orice idee trebuie maculată, rațiunii nu trebuie să-i mai rămână vreo referință clară și distinctă. Criteriile clarificărilor s-au dus, reperele au dispărut, suntem cu toții la fel de vinovați pentru lumea așa cum este ea - copii, adulți, bătrâni. Trăiască postmodernismul, ce o mai veni după el? :)

Dacă într-o chestiune minoră precum concursul pentru ocuparea funcțiilor de conducere din preuniversitar s-au mobilizat să-l blocheze partide cu foști miniștri ce au devalizat învățământul, sindicate, ziare, televiziuni, radiouri și cluburi așa-zis ale profesorilor de pe internet, atunci putem să ne închipuim dimensiunile corupției, slugărniciei și dependențelor reciproce, cum acționează Establishment-ul nostru. Ne dăm seama de ce după 6 ianuarie 2010 unii dansau pinguinul. Și mai era criticat săptămânile trecute după cutremur un oficial care a scris pe Facebook despre faptul că suntem singuri și că instituțiilor sau funcționarilor nu le pasă de obiectivele pe care le au, de fișa postului. Plătim lunar sindicate cărora nu le pasă decât să mai ridice câte o vilă la munte pentru lideri cărora tot noi le plătim indemnizațiile ca să ne apere de abuzurile reprezentanților în funcție ai puterii politice, iar liderii de sindicat sunt slugile credincioase tot ale celor ce dețin puterea. Cunosc și directori competenți cărora li s-au înscenat scandaluri mediatice înainte de a fi schimbați. Era previzibil rezultatul, așa se lucrează. Cine se mai întreabă de ce nu au ieșit în stradă mai mulți români în decembrie 1989 are acum răspunsul: nu se schimbase nimic în relațiile de putere. Nu, problemele nu se doresc rezolvate, ci înmulțite. Fără ele ar dispărea multe salarii ale birocraților, comisii șamd. Orice se face bun la nivel individual trebuie confiscat și apoi demonstrat cât de greu se face același lucru la nivel colectiv. Sau nu se face nimic dacă nu convine Establishment-ului și totul se blochează.

Democrație înseamnă puterea poporului și domnia majorității. Orice grup de interese care ține captivă o comunitate, o societate sau o țară ca urmare a concentrării și acumulării puterii, a contractelor furnizării de bunuri și prestării de servicii publice, încălcând regulile statului de drept și promovând nepotismul, pilele, relațiile de grup în dauna majorității, se situează automat în afara legii, eu așa am învățat. Iar când majoritatea o duce mai prost în propria țară decât minoritățile de orice fel, când limba oficială e desconsiderată în virtutea unei discriminări pozitive prost înțelese, când accesul către funcțiile și resursele publice se face numai pe baza unei adeziuni la un partid și fără competențe în domeniu, atunci se poate vorbi de o societate anomică. Am întâlnit un citat zilele trecute, nu știu cui aparține: "Dacă ești sărac într-o țară de oameni bogați, să-ți fie rușine. Dacă ești bogat într-o țară de oameni săraci, să-ți fie rușine". În primul caz e vorba de lene, în al doilea de furt.

Denotații și conotații. Nakata din Nakano, domnul cu cizme, pălărie și veston, plus o concluzie despre catâri.

"- Nakata nu prea înțelege lucrurile complicate, dar oricum, atâta vreme cât eram în sectorul Nakano, reușeam să nu mă rătăcesc. Domnul prefect mă ajuta și mă înțelegeam bine și cu pisicile. O dată pe lună mă tundeam și din când în când mâncam țipar. Dar după ce a apărut domnul Johnny Walker, nu am putut să mai rămân în sectorul Nakano.

- Johnny Walker?

- Da. Este un domn care poartă cizme, o pălărie neagră, înaltă și veston. Are în mână un baston. Adună pisici și le scoate sufletul." (Haruki Murakami - "Kafka pe malul mării")

Îmi plac personajele acestea care descriu fapte cu filtre interpretative senine. Candide asistase la fel și fel de orori păstrându-și optimismul, Forrest Gump avea umor pentru că lua cel mai adesea lucrurile ca pe un dat și credea tot ce i se spunea, iar Nakata se înscrie în aceeași galerie când personifică licori. "Mit stock und hut" fusese de vină pentru rătăcirea lui, domnul cu pălărie și baston.

"Cât vor trăi caii și măgarii, nu vor dispărea catârii" - observație logică, de bun simț a unui elev. Denotația termenilor e simplă și vizează doar animalele domestice de tracțiune. Dar conotația? Ah, conotația... Cine sunt caii? Cei mari și puternici. Și măgarii? Cei mici și blegi de urechi sau care au ciulite urechile, călăriți de cei mari. Păi și catârii cei încăpățânați? Ei sunt sinteza ce urmează tezei și antitezei, desigur. Dialectica hegeliană sau triada peirceană se verifică și aici :).

Inocența lui Charlot și o reclamă "revoluționară".

La decernarea premiilor Oscar din 1972, Charlie Chaplin, cu papion și vizibil emoționat la cei 83 de ani ai săi, le mulțumește cu ochii înlăcrimați pentru invitație celor din sală, spunându-le că sunt niște oameni minunați: "You're wonderful, sweet people. Thank you!". Prezentatorul - scenaristul Daniel Taradash, președinte al Academiei de Film de atunci - îi oferă pe lângă statuetă o pălărie și un baston subțire din bambus. Previzibil, celebra pălărie îi sare de pe cap ca un arc. Apoi începe să zâmbească. Un ultim truc la care a achiesat, din respect pentru public, dar pe chip avea și regretul că toată viața a fost luat în râs, că mulți rămăseseră doar cu asta. Și câte lucruri serioase nu spusese: "We are not machines, We are humans", "We think too much and feel too little". Omul acesta a avut o inteligență emoțională, kinestezică și vizuală superioară celor mai mulți dintre noi. Dar poate părea că i-a lipsit cinismul necesar unui om adaptat. După 30 de ani de la expulzarea din State, Chaplin era primit cu onoruri și aplauze pe continentul american și totul din el se disculpa. Privindu-l mi-am amintit de Plotin și de rușinea lui că are un corp cu care trebuia să iasă în stradă, ori de conștiința culpei la Jaspers. Dacă unii plâng de ciudă, alții de bucurie, de tristețe sau de revoltă, Chaplin părea să plângă de rușine: "Priviți-mă, spuneau gesturile sale, sunt o umbră a celui care am fost și știu pe câți i-am supărat, pe câți i-am bucurat". S-ar fi cuvenit să râdă spectatorii de un om bătrân, mai ales că în "Luminile rampei" își anticipase un asemenea destin? Dar etichetarea personajului său din "City lights" drept comunist fusese depășită de public? Gagul său final îl putem considera un gest de respect față de public, iar acesta l-a primit ca atare, aplaudând în picioare. Și prezentatorului îi putem acorda creditul bunei intenții, al respectului față de Chaplin. Spectacolul se joacă de fiecare dată până la final.

Și totuși, de ce credea Chaplin că a gândi ne transformă în mașini, iar a simți ne păstrează oameni? Psihologii spun că un IQ ridicat e asociat și unui EQ pe măsură. Nu poți avea o inteligență logico-matematică peste medie fără o capacitate de a empatiza superioară. Altfel ar putea spune cineva și că o sensibilitate afectivă accentuată fără o gândire pe măsură ne-ar apropia mai degrabă de animale decât să ne păstreze oameni. Așadar, gândind bine simțim și mai bine, iar asta ne menține oameni.

Iată și o reclamă care mi se pare potrivită pentru a ridiculiza ideea marxistă de revoluție. Evoluția și revoluția pot produce schimbări, însă nu orice schimbare înseamnă progres. Mai ales când se schimbă lucrurile care merg bine.

Când a trăi bine înseamnă a gândi prost și viceversa: trai pe vătrai cu pragmatica Denise Rifai în... Lumea Ideilor. Vaccinuri, înghețată și explozii la ora siestei :)).

Locuri și vremuri, plus o scrisoare către făcătorii de scrisori deschise din lumea virtuală.

Cele mai frumoase călătorii în alte orașe sunt cele din copilărie, cu familia, când te poți bucura de tot ce întâlnești fără să-ți stea mintea la trasee, orare și obiective. Abia atunci privești creațiile oamenilor cu ingenuitate estetică. Un pictor spunea despre arta ca mimesis că e reușită când vin păsările să ciugulească fructele dintr-un tablou. Păsările n-au suspiciuni cum n-avem nici noi în primii ani ai vieții și nu cred că atunci suntem doar niște mici brute oedipiene, exploatatoare cu adulții, cum susține freudismul. Țin minte, de pildă, Bucureștiul de la sfârșitul anilor '80, pe care îl priveam de la balconul unui hotel unde stăteam cu tata când mergea în delegații, iar serile parcă erau desprinse din filmele interbelice. Știam eu că peste un sfert de secol aceleași locuri pe care le vizitam aveau să fie sufocate de aglomerație și de mașini? Sau că Iașiul studenției mele va popula terasele din Copou cu atâtea pițipoance și cocalari, în timp ce studenții adevărați se vor refugia la vreun cenaclu de la Casa Dosoftei, la vreo audiție de la Palatul Culturii, la vreun vernisaj de la Casa Cărții, sau pur și simplu vor citi în vreo magherniță insalubră? O tempora, o mores!

Și o scrisoare deschisă adresată unui programator IT ce obișnuiește să trimită scrisorile deschise (sic! :)

Dragă Scrisorelule,

Încă din primele rânduri țin să precizez că ești neconvingător și că scrii foarte prost, mai prost chiar decât cei pe care-i critici că nu te-au instruit cum ai fi vrut. N-ai stil. Poate că nici n-aveai nevoie de educație și de instrucție, poate că tu ești bun de la natură și societatea te-a pervertit ca pe bunul sălbatic al lui Rousseau și te-ai înrăit, un animal depravat cu instinctele pierdute. De aceea și iei un salariu de câteva mii de euro în țară ca și afară, cum te lauzi. Totuși, dacă pretinzi că ești programator IT, pretind și eu ca utilizator să nu mai văd aplicații care "crează DVD"-uri, nici pseudoștiri în goana ta după clickbait-uri. Ca să nu amintesc de contractele pentru servicii IT care păgubesc bugetul de stat, dovadă că mai nou din click se fură mai mult decât din pix. Altfel o să te consider tot un cerșetor de like-uri ca pe mulți alții. 

Eu nu lucrez în IT, dar știu că sistemul tău nu depășește logica binară, a lui 1 și 0, pe când a vieții e polivalentă. Noi știm ce-i posibilul, probabilul, realul, întâmplarea și destinul din dialogul față către față și ochi în ochi cu ființe umane aflate în devenire, ai căror părinți sunt dedicați ori au plecat la muncă în străinătate ca să aibă copiii cu ce se întreține acasă, sau care au părinți șomeri încântați de manele și mame care cred în horoscop, mame a căror odihnă e telenovela și divertismentul ieftin. Dar știm că uneori ce naște din pisică nu tot șoareci mănâncă și vedem cum urmașii lor ni se alătură peste ani, colegi fiindu-ne, să-i scoatem din peșteră la lumină pe cei băgați de voi. Poate că într-o zi vei realiza câți oameni a distrus unealta pe care o deții pe lângă cei pe care i-a îmbogățit și vei recunoaște că tot oamenilor le revine rolul de-a se ajuta unii pe alții. Gândește-te cum reacționezi când cade curentul sau sistemul îți dă erori și cât devii atunci de slab.  Apropo, tu când ai comunicat ultima dată cu cineva? Numai bine.

N.B: „Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă ca relațiile interumane. În lume va exista o generație de idioți.” — Albert Einstein ("utili" aș fi adăugat eu)

Pascal, haterul. Permutări de termeni vechi și noi. Tribulații în piramida puterii, o pretenție și condițiile ei: baza vine cu informațiile, vârful cu deciziile.

Se dă textul: „Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de eroare; mărire şi lepădătură a universului". Cineva din sală comentează: "Înseamnă că Pascal era hater!". Întreb de ce consideră asta și-mi spune că-i vede numai defectele. "Dar calitățile nu? Sunt și ele trecute". Acceptă în cele din urmă că Pascal subliniază contradicțiile când abordează esența umană și că rămâne un raționalist. Și totuși m-a surprins tratarea lui drept hater, poate că suntem noi obișnuiți ca termeni la modă să ia locul unora consacrați și cu arie semantică mai vastă. Dar așa s-ar inversa antecedentul cu secventul, cum ai spune că Hegel era marxist. Schopenhauer, Nietzsche or fi fost și ei hateri? Dar Cioran? Ăsta sigur era tatăl lor :).

Câțiva, zgâlțâiți în scaune de perspectiva concursurilor și alegerilor ce vin, băgând cornul în podea când îmi vorbesc, îmi strecoară printre dinți reproșuri că nu le dau destule informații. Ați lucrat la Securitate cumva? Nu păreți așa în vârstă, dar ce apucături aveți... Apropo, metodologia interzice participarea la conducere a foștilor securiști comuniști, iar stilul cam ăsta vă este. 

După mine, legitimitatea numirilor politice în instituțiile de educație, sănătate sau de siguranță a populației este și trebuie să rămână zero, iar propaganda și prozelitismul sunt interzise prin lege în astfel de instituții. Dacă mediul privat funcționează mai bine decât cel public, asta e tocmai datorită comunicării mai eficiente, biunivoce, între bază și vârf, datorită competenței și competiției, nu afilierilor politice sau de neam. Și a rezultatelor, bineînțeles. Chiar, i-aș întreba pe cei aflați în funcții la stat de câțiva ani: care vă sunt rezultatele și cui se datorează ele? Nu cumva oamenii eficienți și practici îi țin la putere pe ineficienți, iar în preajma puterii pe lingușitorii nepractici? Și, apropo, cum stați cu transparența decizională?

Golemul de celuloză, Turnul Babel de hârtie și amestecarea limbilor de lemn. Plus câteva reflecții în urma întâlnirii unor oameni.

Să nu idealizăm incultura considerând-o naturalețe și să nu blamăm politețea confundând-o cu inautenticitatea. Un ghiolban striga din sală către doi artiști să cânte ce piese voia el, de parcă erau lăutarii lui, iar tinerii veniseră cu vioara lui George Enescu și cu un pian. A fost nevoie de polițiști să-l potolească și să-i dea de înțeles că nu e la cârciumă, ci într-un centru cultural, iar interpreții veniseră printr-un proiect al Radio România Cultural, "Vioara lui George Enescu la sate", cu un repertoriu prestabilit, să interpreteze piese clasice, nu să gâlgâie manele de ziua cuiva. 

Văd că pentru unii propagandiști, dacă te legi de sistemul bancar privat sau de birocrații de la stat, ți se răspunde ca în comunism când criticai proletariatul: "dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine". Ăştia prea iau totul în nume propriu, ei nu ştiu că e una să ataci comportamentul şi alta persoana sau instituția? Când nu-ți convine ceva la o persoană sunt multe alte persoane care au acel comportament, de pildă scobitul în nas pe stradă, deci comportamentul e dizgrațios în sine, altfel persoana poate fi amuzantă sau cu memorie bună, calități pe care le poți aprecia separat. Un profesor care ne preda la master, Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade, povestea într-o emisiune cu Eugenia Vodă că Emil Cioran i s-a părut respingător când l-a invitat într-o zi la el în mansarda pariziană de pe Rue del Odeon - Cartierul Latin - şi a tăiat pâinea în mână, felii groase, cum se tăia pe vremuri folosind cosorul. Totuși, asta nu m-a împiedicat să le apreciez amândurora ideile.

Un proiectant bătrân de structuri futuriste, suprarealiste, prieten cu Salvador Dali, îşi prezintă portofoliul cu planşe din anii '70. Emisiunea e transmisă în direct, seara, de pe puntea unui vaporaş, în fundal se vede un colac de salvare prins de balustradă.  În timp ce descrie nişte sfere mici, albastre, sirena ca un trombon răgușit a unui vapor care trecea prin preajmă îl blochează pe arhitect din explicații, acesta tresare şi ochelarii îi saltă pe nas. M-a amuzat teribil scena, câteodată apar astfel de personaje insolite, oameni captivați toată viața doar de un lucru, ingineri care îşi construiesc după ce ies la pensie tot felul de instalații sau maşinării prin curte, într-un elan monomaniacal care ignoră produsele tehnice de serie actuale mult mai practice.

Într-una din zilele trecute, la plajă, omul cu portavocea care luna trecută invita într-o scurtă croazieră turiştii de pe mal îşi completase repertoriul: "Nu mai beți o Cola şi veniți cu yola". Economiştii spun că orice alegere înseamnă renunțare, deci costul de oportunitate aici era o Cola. Asta pentru cei care nu le puteau face/avea pe amândouă, adică win-win :).

Mama unei actuale studente care mi-a fost cândva elevă eminentă în gimnaziu îmi spune că fata ei și-a descoperit pasiunea pentru scenarii și regie după ce a fost un an la Comunicare și a urmărit săptămânal piese de teatru despre care a scris. Femeia repeta încântată propoziția: "Acum ea scrie" ca pe un act sacramental. Ori mi-am pierdut eu încrederea în puterea scrisului de a-ndrepta lumea, ori scrisul chiar e un surogat, un paleativ pentru indivizii abulici, nu știu, însă cuvintele acelea îmi sunau atât de goale după experiența de aproape zece ani de practică pe aici. Mai bine ar cânta sau ar picta, mai bine ar face un sport sau vreo acțiune de voluntariat pentru a salva urșii albi, pinguinii sau cormoranii de la extincție. Plus că scrisul însingurează mai mult decât orice altă activitate independentă.

Doi tineri frumoși, relaxați, americani și blonzi ne-au zâmbit într-o seară când am trecut unii pe lângă alții în parc. "El avea părul scurt, ea bălai" - ar fi cântat Ștefan Bănică Junior un obladi oblada văzându-i. Pe lângă grupurile gălăgioase de spărgători de semințe din jur, această prezență liniștită a lor mi-a redat pentru moment încrederea într-o normalitate pe care am cunoscut-o cândva în plimbările din frumoșii ani ai studenției, pe colinele Iașilor, între Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" și Grădina Botanică.

Și tot despre meritocrație: genealogia unei lipse de morav. Aurea submediocritas, sau cum nu te răsplătește sistemul când ai rezultate.

În politica și în instituțiile noastre cam așa e: cu cât strici și faci mai mult rău, dar ai pile cât mai sus, cu atât ești răsplătit cu mai multe avantaje și urci în funcții mai ușor. În schimb, din cele 49 de trepte necesare pentru formarea caracterului trebuie să ai urcate cel mult două. Caracterele slabe și comportamentul slugarnic sunt răsplătite, iar cele puternice și munca performantă sunt subminate. Se adună sinecuriștii la ce-i bun ca să-l strice ca șobolanii la cașcaval. 

În toamna lui 2015, la răsturnarea guvernului Ponta ce umpluse țara de astfel de impostori și plagiatori („plagium“, care se traduce prin „a vinde altora sclavi furați sau care nu aparțin vânzătorului“. Termenul și-a păstrat până acum sensul originar, pentru că el este, din punct de vedere semantic, sinonim cu furtul. Sursa: Wikipedia), protestatarii din stradă aveau pancarte pe care scria cu litere de-o șchioapă: Meritocrație. Ceva curățenie s-a mai făcut în politică, DNA-ul plimbă marii corupți zilnic pe la televizor, ANAF-ul îi sperie pe tot mai mulți evazioniști fiscali, dar în privința recuperării prejudiciilor financiare și a managementului resurselor umane de prin instituții sunt rezultate slabe, incompetența și corupția domnind în continuare. Despre meritocrație, după un an de atunci, pare să se potrivească tot vorba aceea cum că revoluțiile își înghit copiii.

Ăștia de la CNN au pus pe internet un calculator global de salarii, așa am aflat că am salariul anual cât al unui măturător din Thailanda și de trei ori mai mare decât al unui profesor din Etiopia. Cioloș îi îndemna zilele trecute pe românii din diaspora să revină și să lucreze acasă. Ar fi pur masochism, ar semăna cu atitudinea unui fost deținut politic sovietic, aflat în exil, care își dorea să revină la paznicii lui, la paznicii ruși de la Lubianka. Eu le spun diasporenilor să stea acolo și să nu ne facă de râs, că altfel ne-o iau înainte cu salariile și măturătorii thailandezi sau profesorii etiopieni. Oferta de muncă mărește numai profiturile, doar nu ne închipuim câteva milioane de români veniți în țară ca investitori. Deci suntem undeva între lumea a II-a și a III-a în privința salariilor, după 12 ani de NATO și 10 de UE. Curat progres, cu prețuri ca la ei și salarii de țară subdezvoltată. Să fie de vină lipsa competitivității și a productivității cauzate de aceeași nepăsare față de oamenii merituoși, de corupție, de incompetență și nepotism? 

Când îți promovează toți elevii Bacalaureatul de la clasa unde ai fost diriginte patru ani și majoritatea intră la facultate, ajutați de notele de la examen la disciplinele pe care le-ai predat, după zeci de ore suplimentare de pregătire neplătite, iar de la alte clase iau Bacalaureatul numai câte doi - trei elevi, iar sistemul de învățământ te răsplătește cu același salariu ca pe oricare alt profesor, ba chiar te face să te cerți cu alți profesori ca să-ți păstrezi orele din catedra pe care te-ai titularizat, asta înseamnă să fii un sistem șmecher și să încurajezi nemunca, submediocritatea, nu? Cum te recompensează sistemul dacă ai rezultate de 100% cu clasa? La fel ca pe altcineva care are 0%, 11% sau 50% bacalaureați. Adică nicio răsplată. Gradații de merit se dau după criteriile de castă birocratico-politică din inspectorate, salariile de merit au dispărut de pe vremea când Boc și Băsescu împrumutau România la FMI cu 20 de miliarde de euro ca să-i salveze pe bancherii ce dăduseră credite neperformante în timpul bulei imobiliare speculative sparte în 2008, stimulentul de 2% la două luni a dispărut și el. Trăiască meritocrația și răsplata pentru muncă, deci! Uite de ce disprețuiesc eu politica și birocrația de la noi, pentru că sunt făcute doar pentru a se susține reciproc, nicidecum societatea. 

Merg într-o zi la filiala băncii unde am cardul de salariu ca să iau contul și parola pentru serviciul de internet banking. M-am săturat să tot verific bancomatul când vreau să-mi știu situația venitului și cheltuielilor. După o coadă infernală de vreo două ore și zece oameni, rezolv problema. Înaintea mea fusese un cetățean cu altă treabă și la plecare i-a lăsat 10 lei șpagă angajatei de la birou. Femeia aproape că a alergat după el și i-a dat banii înapoi. Bravo ei, în urmă cu 13 ani alergase și după mine până la ieșire o vânzătoare de la un magazin german pentru cei câțiva cenți pe care îi lăsasem rest. Unele obiceiuri ne fac mai mult rău decât bine.

Semioza infinită, alte aplicații. Noii cirenaici, critica literaturii scatofile a lui Bruckner şi Bataille, un reproş lui Glucksmann şi câte ceva despre urmașii lor întru idei. "Where eagles dare" - un roman de acțiune reuşit şi un film aproape la fel de bun.

Charles S. Peirce considera că ceea ce numim noi referent sau reper ontologic este de fapt un interpretant care trimite la altceva, un semn trimite către alt semn şi tot aşa la infinit. Altfel spus, lumea care ni se livrează e deja interpretată. Să luăm cazul audiențelor unei televiziuni tabloide, jurnaliştii quality ai altei televiziuni se pot arăta uimiți şi desigur invidioşi pe acestea pentru că iau cifrele audienței drept enunțuri de protocol sau reper pentru minutele de publicitate cumpărate de firme. Dar această audiență tabloidă e la fel de volatilă ca impactul de câteva minute pe care îl creează asupra psihicului comun faptul divers prezentat de ele. Ceea ce cred că rezultă la nivel de masă e însă mai grav: desensibilizarea prin supraexpunere. Receptorul situat în fotoliu devine un automat care înregistrează grozăvii, lipsit de gândire critică şi pentru care ceilalți devin tot nişte automate lipsite de sensibilitate.  Odată eliminate faptele şi rămânând să se discute interpretările nici nu mai contează ce s-a petrecut. O idee trimite la alta şi timpul a trecut în alt timp.

Adepții acestei aşa zise "noi filosofii" au folosit literatura erotică pentru a combate poststructuralismul, filosofia nietzscheană şi heideggerianismul, dar au făcut-o din postura ideologică marxistă.  Mai răbufnesc şi astăzi nostalgici ai şaptezecismului ca Dan Alexe ori apare câte un articol anacronic de genul celui întâlnit într-o revistă de la noi: "Mai bine un marxist sincer decât un liberal vopsit". Mai întâi că autorii acestei noi filosofii pe care eu o numesc "literatură scatofilă" au digerat cu greu atrocitățile din lagărul sovietic. De când cu "Arhipelagul gulag" e dificil să mai vorbeşti despre marxism ca o formă de umanism cum făcea Sartre, iar Glucksmann a înțeles asta mai târziu decât Panait Istrati. Apoi descrierea contemporaneității drept abatere constantă de la un set de valori ce au făcut să funcționeze lumea cum o ştiam noi nu e o idee nouă.  Hesiod vorbea din antichitate în mitul vârstelor despre decăderea de la o epocă de aur la una de argint, bronz şamd. "Cine trăieşte în contemporaneitate, trăieşte în eternitate!" a exclamat cineva, poate urmându-l pe Augustin cu al său "prezent din cele trecute, prezent din cele prezente şi prezent din cele viitoare", ceea ce s-ar fi dorit o altă justificare a lui "carpe diem" cirenaic. În fine, la noi e şi complicat să vorbeşti despre liberalism ca fiind de dreapta când în Occident liberalismul e considerat de stânga şi marxist, iar un segment important din opinia publică ce se manifestă în mass-media şi social-media de peste ocean îl contestă fix pentru aceste abateri.

Pentru zilele acestea, ultimele de concediu, recomand romanul "Acolo unde se avântă vulturii". Nu e o carte scrisă brutal cum obişnuia Sven Hassel s-o facă, nici conspiraționist cum o făcea Pavel Coruț. E lejeră, captivantă prin peisajele unde acțiunea e plasată şi prin contextul istoric, plină de eroism și cu happy end ca la Hollywood. Cartea merită citită înainte de a vedea filmul, chiar dacă în el joacă Richard Burton şi Clint Eastwood, are mai mult suspans aşa :). 

Dansurile după mintea mea. Despre lumină și zâmbet într-un sens ultramoral. Antropologie și physiognomie de petrecere.

Îmi privesc de la o masă soția horind - eu am deprins pașii unor dansuri populare mai așezate, mai calme la horă, sârbele și cele moldovenești îmi scapă, așa că stau deoparte și îi admir pe cei care le știu până le învăț - și îmi dau seama că are unul dintre cele mai frumoase zâmbete din lume. O fi studiu, o fi nativ, cert e că arată ca un șirag de perle bine șlefuite. Un zâmbet ales luminează persoana care îl are și pe cei din jurul ei. Unii poate că nu și l-au descoperit încă dincolo de grimasele zilnice pe care ni le impune viața și uită să-l mai caute, dar știu că aceia care au curajul de a-l oferi câștigă mult în orice situație. Educația începe de la primele zâmbete văzute de om după naștere. Să-i arăți afecțiune soției, de pildă, în prezența copilului tău mic mi se pare că e datoria oricărui soț care vrea să-și vadă copiii crescând frumos. Pentru că, nu-i așa?, "familia e cea dintâi școală a emoțiilor".

Nuntă, facem o poză cu mireasa împodobită și constat abia a doua zi după ce am postat-o pe Facebook că avea o bancnotă albastră de un milion strecurată în decolteu. Cum de n-am fost mai atent să editez imaginea? Să ne-nțelegem, respect banul și știu că ideologia comunistă a căutat să-l elimine ca și pe credința religioasă, considerându-se un înlocuitor mai eficace, dar sunt lucruri ca bunele maniere ce îi limitează expunerea în public așa cum ai evita cuvintele obscene, gesturile largi de acaparare a unui spațiu comun sau remarcile guturale de beție. 

Relația cu banii cred că trebuie să fie discretă dar respectuoasă, să nu se vadă când îți lipsesc sau îți prisosesc, să nu epatezi cu ei, să nu-i transformi din mijloc în scop, iar tu să rămâi la fel de prietenos cu ceilalți. Să nu devină un substitut al educației, al personalității tale. Nu e cazul persoanei din poză, pe mireasă o știu din adolescență că e harnică și cu bun simț, mai degrabă obiceiul acesta i se impusese, iar după câte nunți de maneliști le arată oamenilor televiziunile tabloide nu e de mirare. Sunt câteva gesturi totuși cu care unii oameni nu sunt familiarizați - șpaga strecurată unui funcționar, de pildă, sau strigătul darului cum se făcea pe vremuri - și care cred că e bine să nu și le însușească dacă vor să se considere civilizați. Sau e și aceasta o altă formă de civilizație, ca să fiu politically correct și să nu fiu bănuit că susțin subiectiv "imperialismul" valorilor occidentale? Cred că e numai rezon și-atât.

Dacă te plimbi prin parc și știi că nu te pricepi să șutezi mingea ieșită de pe un teren de fotbal împrejmuit cu gard,  mai bine o arunci cu mâna. Într-o seară, când trăgeam de fiarele din parc, a ajuns la mine o minge și am tras un voleu care aproape că a scos mingea spre șoseaua intens circulată. Consoarta și cei de pe teren au devenit astfel spectatorii unui rateu ridicol. Asigură-te că ești singur atunci când vrei să fii penibil :).

Există și intelectuali agramați, dar ideile au nevoie de haine potrivite. Când faci exces de neologisme fără să le cunoști semnificația e ca și cum ai purta haine prea strâmte sau prea largi, ori neasortate.

O societate democratică, civilizată își pierde sensul dacă oamenilor competenți dintr-un domeniu li se bagă pumnul în gură "să nu comenteze" când constată abaterile de la norme. Se spune că după revoluția anticomunistă din decembrie 1989 un cetățean a fost întrebat de un ziarist de ce a vrut răsturnarea regimului:

- Aveai casă?

- Nu mă puteam plânge.

- Aveai serviciu?

- Nu mă puteam plânge.

- Și-atunci de ce ați făcut revoluția?

- NU MĂ PUTEAM PLÂNGE!

 Am citit undeva că oamenii și-au dorit mereu libertatea și că s-au bucurat de fiecare dată când au pierdut-o. Dacă Nietzsche are dreptate și ne împărțim în oameni cu voință puternică și oameni cu voință slabă, atunci morală de sclavi au cei fără voința de a se exprima sau de a tăcea când se cuvine.

Susținerea necondiționată ca provincialism și gândire tribală. "Merge?" și "E de-al nostru", două reflexe comunistoide. Nu pot susține pe oricine și oricum, indiferent de principiile, acțiunile și rezultatele sale. 

Revin la două scene care îmi plac din filmele secolului trecut:

Lumea văzută de la Vințu de Jos. Călătorie la Alba Iulia. Alte considerații actuale și inactuale.

Serviciile din turism şi drumurile de la noi mi se par deplorabile, mai ales dacă vrei să vizitezi orașul Unirii, Alba Iulia. Probabil că suntem singura țară europeană în care se călătoreşte cel mai greu între provincii. Dacă nu ne-ar lega această frumoasă limbă română, parcă am trăi pe planete diferite.
Nu există niciun tren direct din Constanța sau Bucureşti pentru Alba Iulia, la clasa I doi bețivi s-au luat la bătaie pe motiv că unul i-a furat celuilalt şase milioane de lei (controlorul spunea că sunt unguri și că se cunoșteau,  dar asta contează mai puțin, cert e că de când au bani toți cocalarii nu mai vezi vreo diferență între clasa I și clasa a II - a, între business și economic etc), gara era în reparații şi trebuia să traversezi printre şinele de cale ferată prin nămol de la peron către gară pe o ploaie mocănească, prețuri mari la taxi şi autobuz (în Constanța te ia vara de la gară autobuzul supraetajat cu 1,5 lei și te lasă oriunde în Mamaia până la stația Caraiman, iar în Alba Iulia biletul de autobuz costă 2,5 lei și e valabil o oră pe rută - asta n-am priceput, ce poți face și cât poți călători cu mijloacele de transport în comun timp de o oră într-un oraș cu 40 de mii de locuitori?).
Recepționerul de la pensiune a fost respingător și parcă deranjat că îi vin turiști la 7 dimineața, în loc să se bucure că vin mai devreme și au rezervare.  Știu că după ora 12 se face cazarea, dar putea să ne țină două bagaje la Recepție și să vorbească mai prietenos, că oricum nu venisem să-l vedem la el acasă, ci să vizităm cetatea. Care cetate merită vizitată pe de-a întregul, cinste celor care au ridicat-o și întreținut-o.
O noapte de cazare la pensiune costă mai mult decât la Sinaia sau în Mamaia, 100 de euro la un hotel din cetate ne cerea cineva la telefon (noi am plătit 120 de lei pe noapte, fără mic dejun ca să mergem unde vrem noi să mâncăm în oraș - cu mic dejun era 160), ăștia în ce țară se cred? La Sighişoara era de trei ori mai mic prețul anul trecut, iar zilele festivalului de artă medievală erau pline de activități.

Câteva titluri din "Dilema veche" care mi-au plăcut zilele trecute: "Narațiune, na rațiune!" Itinerarii spirituale "Într-o lume închisă şi fără ecou". Descartes spunea "Mundus est fabula" şi ca în sceneta cu animalele din pădurea tutelară unde jucau Toma Caragiu și Mircea Diaconu, am ajuns şi eu să văd Vințu de Sus de la Vințu de Jos. Atmosferă postapocaliptică, ca în "Twilight zone" sau ca în "Călăuza" lui Tarkovsky. Gările mici cred că au în toate țările ceva trist, înțeleg de ce nu-i plăceau lui Dem Rădulescu.

Îți poți face o idee câtă incompetență, corupție şi nepotism există într-o țară sau regiune după cantitatea de gunoaie suportată de locuitori. Ce suportă în jur suportă și în suflet, și în relațiile cu semenii.

Am fost acum câteva săptămâni la o nuntă unde mirele, navigator, semăna izbitor cu Roberto Benigni în "La vita e bella". Un om jovial ce animase atmosfera de când a venit să ia naşii pentru a merge cu ei la mireasă acasă.  Nimic artificial sau crispat la el. Iată că există şi oameni veseli fără să ascundă vreo tristețe adâncă, aşa cum se întrezărea la Chaplin sau la ceilalți mari oameni de umor.

Două tragedii care au ilustrat conflictul civilizațiilor la începutul acestui mileniu: cea de la World Trade Center şi cea de la Beslan. De atunci încoace ni se tot arată că America, Europa şi Rusia sunt în egală măsură țintele terorismului şi continuăm să ne culpabilizăm pentru că n-am făcut destul pentru ca salbaticii să trăiască bine. Ciudat mod de a gândi şi contraproductiv. Democrația înseamnă puterea poporului, domnia legii, a majorității şi respectarea minorității, a individului, participare publică şi proceduri simplificate pentru a uşura viața în societate, nu dictatura minorităților resentimentare, vindicative şi revendicative. Numai în domenii ce privesc deciziile unor specialişti, precum comunitățile științifice, trebuie să decidă cei puțini care înțeleg mai multe.

Uneori am impresia că orice creator de opere culturale s-a luptat cu cineva sau ceva care i se opunea - prostul gust, potentați ai zilei, etc. Un fel de cenzură transcendentă în sens blagian care îl împiedica să elucideze un mister,  să transforme cripticul în fanic sau, kantian vorbind, noumenul în fenomen. Brâncuşi ar fi cel mai bun exemplu. Totuşi, Cioran mi se pare singurul a cărui furie nu avea obiect, o țintă precisă. Ori poate că n-am identificat-o eu. Şi asta nu înseamnă că nu avea ținte ocazionale, vezi cazul Sartre, sau afinități elective cu oameni ca Gabriel Marcel şi Eugen Ionescu. Nu se limita la filosofii neantului critica lui, practic oricine dădea semne de inautenticitate, de impostură sau care îmbrățişa ideologii pernicioase cădea în ridicol lovit de pana lui. Avusese destule experiențe în tulburătorul mijloc de secol XX ca să se mai lase păcălit de vreo idee totală şi totalitară.

Cioran avea reacții aproape organice, viscerale față de impostori, la fel față de guralivii cronofagi care îi păreau nişte uzurpatori ai spiritului omenesc demn de întruchipări mai înalte şi aflat într-un raport mai deferent cu timpul. Iubea poezia scriitoarei americane Emily Dickinson şi vacanțele într-un orăşel francez de pe coasta normandă, Dieppe. Acolo revenea ori de câte ori se ivea ocazia, la fel ca Nietzsche la Sils Maria. Mai mult decât prin aforismele sale din cele 15 cărți scrise la Gallimard și în România până să plece în exil, "Caietele" sale publicate postum de consoarta Boué îi dezvăluie gândurile secunde, personalitatea nealterată de industria scrisului în care "toată lumea scrie şi nimeni nu se opreşte".

Cățelul Samurache și disonanța cognitivă a câinelui Samson. Încercare de pseudopsihanaliză.

"Cît îmi sunt de urîte unele dobitoace, 

Cum lupii, ursii, leii si alte cîteva, 

Care cred despre sine ca pretuiesc ceva!

De se trag din neam mare, 

Asta e o-ntîmplare:

Si eu poate sunt nobil, dar s-o arat nu-mi place.

Oamenii spun adesea ca-n tari civilizate

Este egalitate.

Toate iau o schimbare si lumea se ciopleste, 

Numai pe noi mîndria nu ne mai paraseste.

Cît pentru mine unul, fiestecine stie

C-o am de bucurie

Cînd toata lighioana, macar si cea mai proasta, 

Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastra."

Asa vorbea deunazi cu un bou oarecare

Samson, dulau de curte, ce latra foarte tare.

Catelul Samurache, ce sedea la o parte

Ca simplu privitor, 

Auzind vorba lor, 

Si ca nu au mîndrie, nici capricii desarte, 

S-apropie îndata

Sa-si arate iubirea ce are pentru ei:

"Gîndirea voastra, zise, îmi pare minunata, 

Si sentimentul vostru îl cinstesc, fratii mei."

- "Noi, fratii tai? raspunse Samson plin de mînie, 

Noi, fratii tai, potaie!

O sa-ti dam o bataie

Care s-o pomenesti.

Cunosti tu cine suntem, si ti se cade tie, 

Lichea nerusinata, astfel sa ne vorbesti?"

- "Dar ziceati..." - "Si ce-ti pasa? Te-ntreb eu ce ziceam?

Adevarat vorbeam, 

Ca nu iubesc mîndria si ca urasc pe lei, 

Ca voi egalitate, dar nu pentru catei."

Aceasta între noi adesea o vedem, 

Si numai cu cei mari egalitate vrem. "

 Grigore Alexandrescu - "Cainele si catelul"

Fabulele sunt cele mai grozave mostre de psihanaliză. Cuvintele, aceste poțiuni magice ale ucenicilor vrăjitori din lumea condeielor, i-au salvat sau i-au pierdut pe mulți. Pe Galilei, cu al său "Eppur si muove" șoptit în barbă l-au salvat, nu și pe Bruno, ceva mai ferm în a-și exprima convingerile. Într-o interpretare contrafactuală, ce-ar fi fost dacă Samurache ar fi susținut inegalitatea dintre Samson și bou? Dacă boul oarecare ar fi ascultat laudele unui Samurache lingușitor, Samson ar fi fost mai puțin pretențios cu subalternul. În definitiv, boii din vârful piramidei puterii se tem de câini să nu le ia scaunul mai tare decât de căței.

Dulăul de curte demonstrează că trăiește o disonanță cognitivă prin contradicția dintre faptele și vorbele sale, sau poate chiar tendințele sale afective sunt contradictorii. Foarte greu deosebești neintenționatul de intenționat în jocul rafinat al puterii. E ca și cum ai schimba sofistic sensul mesajului prezidențial "Fapte, nu vorbe!" în "Fapte nu, vorbe!" printr-o simplă mutare  de virgulă. Din snobism și dorință de parvenire, "câine sadea" și nu "domnia sa", unul dintre actori spune ce crede că vrea să audă superiorul său, știind că acela își are proprii superiori ierarhici. Lupii, urșii, leii și alte lighioane pot sfâșia boul, ca să nu-i mai pomenim și pe oamenii care pot face asta cu animalele - fie sălbatice sau domestice -, discuția fiind aici despre raporturile de putere dintre jivine, desigur, necum dintre oameni. Totodată, inclus în categoria superioară a egalilor "inter pares" de curte, Samson îl asigură pe bou că înțelege ce înseamnă să îți păstrezi puterea și influența asupra cățeilor: cei supuși, cățeii, vor fi mereu nemulțumiți pentru că sunt cei mai mulți - și că e dispus să le închidă el boturile îndată ce va fi primit în suita boului. Și așa cară unii la putere balastul unor relații putrede pentru ascensiunea proprie. Ce va face odată cocoțat în vârf câinele nostru sadea tot viața ne arată. 

Un cuplu de pensionari se așază la masa de alături. În boxe începe să strige SIA: "I'm gonna fly from the chandelier!". S-au ridicat și au plecat instantaneu de la terasă. Cineva trebuie să le spună chelnerițelor cum e cu pragurile perceptive la vârstele înaintate. Eu ronțăiam french fries amuzat de scena aceasta spontană. 

Tocmai trăiam una dintre stările mele cotidiene de beatitudine făcând pluta în largul mării când  aud fluierându-mă cineva dinspre mal. Ridic privirea și văd un vaporaș care plimba turiștii 20 de minute în larg îndreptându-se vertiginos către mine. L-am recunoscut pe omul care mă fluierase gesticulând pentru că făcea reclamă pe plajă croazierei  înainte de îmbarcare strigând la o portavoce:

"Pentru oameni cu chelie

Avem și pe datorie,

Pentru oameni cu mustață

Avem locuri mai în față,

Pentru blonde și roșcate 

Avem locuri mai în spate..."

Foarte subiective și politically incorrect versurile lui, nu? Am înotat dându-mă deoparte și mi-am reluat starea. Dacă striga ceva despre burtoși, cu siguranță atingea un focus grup mai mare. Nu mai suntem nici noi ca popor la fel de zvelți ca în anii '80-'90, dar asta e societatea de consum, nu?

Melodia următoare din anii '90, remixată drum and bass m-a făcut să râd cu versurile sale, cum adică s-o ia de mână pentru că știe ea un loc unde soarele răsare mereu și sunt flori frumoase peste tot în jur, o lume minunată care "it's deep down inside of you"? Înseamnă că nu știe ce colcăie în inconștientul și subconștientul oamenilor. La fel de utopic și aventuros își îndemna un personaj prietenii când îi întâlnea: "Vino cu mine, știu unde mergem!". Iar el n-avea nicio țintă :)).

Palinodii expiatoare în brațele mării. Nea Adi - șoferul - și "Solenoidul" lui Cărtărescu.

Nu știu dacă voi putea să-mi exprim vreodată suficient recunoștința pentru zilele acestea de vară și pentru tandrețea primitoare a valurilor mării. În vechime, poetul Publius Ovidius Naso, exilat în cetatea Tomisului sub acuzația nu știu cărui complot politic, se plângea de iernile vântoase și reci ale Pontului Euxin, apreciind însă ospitalitatea localnicilor. Cruntă pedeapsă primise, căci pentru antici exilul era mai rău decât moartea, demnitatea de cetățean fiind cea mai înaltă pentru cineva. Poate că dacă Ovidiu ar fi făcut ca mine timp de treizeci de ani plimbările acestea de vară pentru a se bucura de nisipul fin, de calcanii ascunși sub dunele din adâncuri care ți se zbat sub călcâie când mergi să te azvârli în valuri și de meduzele minuscule ca niște nasturi din jeleu ce ți se strecoară printre degete când faci imersiuni, ar fi uitat de intrigile vremurilor sale și s-ar fi metamorfozat într-un poet al mării.

 Ploile au încetat de câteva săptămâni - ele au ținut aproape o jumătate de an - și apa deja e caldă, numai valurile aduse de briză sunt ceva mai neliniștite și amintesc de vremea zbuciumată din ultimele luni. Într-o vineri, am pășit cu Loredana prin locurile din tabără pe unde hălăduiam cu prietenii din copilărie.  În tabăra Delfinul aceleași străduțe înguste străjuite de gardul viu duceau către plajă, din loc în loc îmbrățișând băncuțele din lemn pe care mă odihneam deceniile trecute. Am crescut în aceste locuri, le-am părăsit pentru a cunoaște lumea și acum reveneam la ele cu dragoste. Mai demult, cu aproape un sfert de veac în urmă, veneau în aceste locuri oameni din toate colțurile țării și din cele patru zări ca să se bucure de  nisip, de mare și de soare. O linie de tren aducea până la intrarea în tabără puzderia de premianți răsplătiți de părinți. Acum se construiește un centru de afaceri în zonă, o piață de pește, o pasarelă pietonală, se scot țevile de pe pod pentru încă o bandă de circulație pe sens pentru mașini. Puține zone își mai păstrează acum farmecul natural de atunci, dar probabil că la fel spuneau și cei care au văzut când au fost demolate casele oamenilor din Mamaia Sat pe vremea comunismului la ordinul lui Ceaușescu. Dezvoltarea economică și nevoia de confort a turiștilor cer acum alte schimbări și când vezi ce rezultă îți trece aleanul de sălbăticie.

Ascultam la Digi FM azi dimineață o emisiune a lui Lucian Mândruță despre litoralul nostru și despre cel din alte țări. Opiniile ascultătorilor au fost pro și contra, cu iz ușor naționalist, cum e firesc pentru cei care iubesc România și care se bucură când îi sunt apreciate frumusețile  sau suferă când îi sesizează neajunsurile, încercând cu simț civic să le îndrepte. Schimbările față de perioada comunistă sunt vizibile însă, cel puțin în privința condițiilor pe care le au turiștii. După ce fac turul cetăților din țară cu soția îmi propun să revăd toate stațiunile de pe litoralul nostru, iar în voiajul de nuntă vreau să vizităm anul viitor orașul Trieste.
 În studenție, prin anul 2000, în vacanța de vară, am obținut pe baza notelor un bilet de tabără la Neptun. Cazarea și masa incluse, drumul ți-l plăteai. Târguri de suveniruri, Maria Dragomiroiu, Romică Țociu prestându-le pe la terase mesenilor, printre mimoze de cabaret nouăzecist, șervețele unsuroase pe farfurii, insecte de bucătărie în ascensiune piramidală pe ele. Dan Bittman dând inele în spectacole acoperite, trupa "Fără zahăr" animând tinerii pe plajă și Tudor Chirilă dându-mi un autograf pe carnetul de student, cu asta poți să te lauzi, e și educativ. Zic să folosesc bonul de masă primit de la facultate la cantina hotelului de care aparțineam. Aleg un pește prăjit, prețul exorbitant ce practic epuiza suma. Nu știu ce Merlucius o fi fost, dar tot voiam să scap de cartela de masă. Peștele, prost gătit, înota în ulei rânced și se întindea ca o bucată de cauciuc. Semăna cu prânzul pe care-l prepara în "The Gold Rush" Chaplin pe munte. L-am abandonat și am trecut peste drum la un restaurant fără contracte cu statul. Zilele acelea am mâncat numai pizza, fără cartelă și am fost fericit.

Altă vară, după studenție, Megadiscoteca Tineretului din Costinești. Aceeași atmosferă aglomerată, dar cu mai mulți tineri. La intrare, paznicii ne verifică buzunarele de arme și droguri, după ce plătim biletul. Mesele goale, ringul plin de tineri zbânțuindu-se. Mă mir, "Câtă energie!" îmi spun și ne așezăm la o masă doi prieteni hotărâți să privim tinerimea cu indulgență și cu nostalgie pentru studenție. "Dacă vreți să stați la masă, trebuie să achitați două milioane de lei și primiți o sticlă de vin" - ne spune un ospătar venit la el cu alt teanc de bilete. De aceea mesele din plastic erau goale, realizez, nu pentru că toți aveau chef să danseze. Prea multe pretenții pentru o așa locantă, falsitate reciprocă. Ne-am ridicat și am plecat spre concurență, la clubul care chiar se numea "Ring". Acolo mai puțină gălăgie, condiții mai bune și pretenții de cocalari mai puține. Megadiscoteca urla în difuzoare muzică proastă de se auzea în toată stațiunea, iar mulți își dădeau coate pe ringul ei de teamă să nu stea la masă. Acasă de unde veneau puteau să se laude apoi că "au fost acolo și că s-au distrat". E și ăsta un fel de snobism. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul, mi-am spus atunci. Aud că lucrurile s-au schimbat între timp și asta mă bucură.

Șoferul autobuzului care mă ducea către plajă mai devreme - un om sociabil și cu opinii politico-economice ferme, dar de bun simț - îi explică unei navetiste nu știu ce șiretlic folosit de alți șoferi la ușa autobuzului: "Folosesc solenoidul pentru asta" repeta omul revoltat. Am zâmbit în gând închipuindu-mi-l pe Mircea Cărtărescu la volanul unui autobuz interurban. Literatura chiar e cel mai captivant șiretlic al marilor stiliști.

Revista, Burebista și vânzătoarea de la Dacia. Scripcarul de pe pietonal.

Îmi aștept soția la terasa unei cafenele din stația troleibuzului 42 în cartierul constănțean Dacia. Zic să iau pe lângă bilet și o revistă de umor, iar o madame ochelaristă de la chioșc, pe la vârsta a doua, mă întreabă înflăcărată de ce nu votează lumea oameni noi, că și în sat la maică-sa e unul primar de vreun sfert de veac. "Avem nevoie de un Burebista care să facă ordine!" invocă 'mneaei cu năduf străbunii. Nu știu ce să-i spun, sunt un pic încurcat de logoreea ei și de abordarea intempestivă - plus că mulți anonimi simt nevoia să se manifeste în campanii ca veritabili "influensări" ad hoc ai opiniei publice -, dar mă bușea râsul de atâtea coincidențe protocroniste: prim ministru e Dacian, primar Decebal, soția fostului premier e Daciana, iar eu așteptam într-o stație de la Dacia în timp ce vânzătoarea îl invoca pe Burebista. Iar noi suntem urmașii Romei. O fi știut femeia că tot Burebista le-a tăiat podgoriile dacilor ca să bea mai puțin și să-i organizeze? Sau traversa și ea un fel de episod "delirium votens"? Dar câți știu ce a-nsemnat pentru istorie sintagma "omul nou" și la ce a condus ea?

Nebunii urâți ai marilor orașe. Scripcarul de pe pietonal.

Am primit invitația de a viziona filmul de amatori "La apus" regizat de fiul unei colege. Un scurt metraj despre viața mafioților de pe meleagurile constănțene. Cadre și tehnică a filmării reușite, coloana sonoră faină, regizorul și doi actori au jucat bine față de restul care au fost destul de slabi. Atmosferă primitoare la Cityplex ce a contrastat cu reacția isterică a unui scripcar sexagenar buhăit de băutură când am făcut o poză pe pietonalul dinspre Tomis Mall: "De ce mă filmezi, mi-ai cerut voie"? Probabil că se credea interpretând pe Broadway sau pe scenă la Opera din Viena. Săracu-i și-al dracu'. Am șters poza în fața lui și am plecat urându-i succes. "Așa sunteți voi, moldovenii, ați venit aici și faceți ce vreți" mi-a strigat în urmă. "Eu sunt din Banat și... te-am banat!" i-am răspuns, apoi mi-am văzut de drumul către film. Papuașii nu se lasă niciodată fotografiați de teamă că le furi sufletul, mi-am amintit atunci, iar scena aceasta stradală cu vedete închipuite mi-a amintit și că am citit odată despre un poet bătrân ce căzuse în uitare, căruia îi lipseau publicul, presa și prietenii, dar numai aroganța îi rămăsese intactă. Soției îi spunea să răspundă oricui îl caută că nu e acasă, iar ea, din milă, ieșea din când în când și... suna la ușă. Artistul nostru stradal interpreta eclectic bucăți simfonice și lăutărești, printre care o secvență dintr-o baladă de Ciprian Porumbescu mi s-a spus (eu cred că era totuși ceva din Ceaikovski, o să verific) altfel nu m-aș fi sinchisit de el. "Frumoșii nebuni ai marilor orașe" își denumea un roman Fănuș Neagu, titlu inspirat, dar există și nebuni urâți, ba chiar prea mulți sunt așa. Mi-a plăcut o vorbă zilele trecute auzită, culmea, la un politician: "În viață, niciodată să nu te crezi împărat". E mai sigur așa.

Magneți de sloturi, contra-iluzii, hazard și necesitate. Punctuația unui scriitor lusitan și omul duplicat.

Escrocherii mărunte. Pe internet, unul face reclamă la "magneți de sloturi": "Te-ai săturat să pierzi la aparate? Comandă magneții de la noi și ia-le banii! Magneții sunt foarte puternici și sunt concepuți de genii în domeniu." Păreau interesați destui, unii mucaliți întrebau dacă au și pentru loterie sau pentru automatele de cafea, iar alții mai sceptici asemănau reclama cu ponturile pentru fotbal. Bineînțeles că nu există așa ceva. Asta presupune că un jucător și-a pierdut iluzia norocului, pe lângă timp și bani, convins de programarea mașinăriei, de lipsa hazardului combinațiilor ei, iar acum se poate răzbuna prin altă iluzie: norocul și-l va face cu mâna lui, și-l va atrage punând magneții pe aparate. A devenit un geniu în domeniu după cât a pierdut. El ar fi trebuit să câștige. Fiind un optimist, avea norocul încrustat în gene și sloturile acelea păcătoase nu fuseseră sincere cu el, nu-i oferiseră ce meritase: bogăția, faima, confortul. Obnubilându-i norocul și privându-l de dreptul său de-a câștiga l-au transformat într-un luptător. Va folosi orice mijloc pentru a dovedi că are noroc, doar e un pragmatic. Convins că sistemul e o fraudă, el va frauda frauda. Va fi un haiduc al păcănelelor... Pff, n-am să-i înțeleg niciodată pe oamenii aceștia, mai ales că cei mai mulți nu sunt bancheri care-și petrec nopțile în Las Vegas la ruletă, ci niște pârliți cu salarii și alocații minime, bișnițari de ocazie care vând telefoane furate sau mașini uzate. Vise de mărire în cărciumi sordide din cartiere jerpelite. Ăștia n-au înțeles că "ban la ban trage", că "magneții" sunt chiar banii. Mai au și denumiri pompoase uzinele acestea de iluzii, în Năvodari e o sală sclipicioasă cu numele "Imperial", iar la intrare câțiva chilipirgii învârteau cu mâini slinoase telefoane de ocazie. Nici imperiile nu mai sunt ce au fost... :).

Un candidat la primăria municipiului București - genul acela sobru care probabil că a râs numai de două ori în toată viața lui - e întrebat într-o emisiune electorală câte direcții are în subordine primăria pe care o viza. "15" - răspunde acesta imperturbabil. "42" - a venit răspunsul. Iată un om pentru care norocul înseamnă hazard. Și n-avusese nicio tresărire sau bãlbâială când improvizase, probabil că pentru anumiți oameni hazardul înseamnă inspirație. Faptul că a fost chestionat ca la școală a născut un val de critici din partea susținătorilor lui - formatori de opinie pentru care am un oarecare respect. Ar trebui să cunoască mai mulți greșelile pe care le-au făcut intelectualii în raport cu puterea politică. Din toate timpurile.

Am răsfoit câteva pagini din "Omul duplicat" de Jose Saramago. Observ la scriitorul acesta lusitan aceeași înclinație pentru lectura fără pauze ca la Vargas Llosa. Oamenii aceștia urăsc alineatul și punctul, aproape că divinizează virgula și parcă n-au cunoscut ghilimelele. Altfel parcă l-am recitit pe Murakami, mă întreb ce s-ar face beletristica fără depresivi și scriitorii iberici fără gândirea magică? Apolinicul a pierdut în favoarea dionisiacului atât de mult? Într-o lume răsturnată axiologic dacă nu îi mai condamni o dată pe Socrate, Platon și Aristotel nu ești actual. Cât de protectoare trebuie să fi fost pentru antici lumea Binelui, Frumuseții și Adevărului!

Orașe care mor, orașe care cresc. Scurtă sociopsie urbană.

"Când, în 2002, am ajuns în parcul din fața gării constănțene mi-am spus că sunt într-unul dintre orașele care nu mor. Asta m-am întrebat când am plecat din Petroșani: care oraș nu moare? Am luat harta și mi-am spus: mă duc într-un oraș care nu moare" - îmi mărturisea zilele trecute cineva care și-a trăit copilăria și tinerețea în Valea Jiului. Privesc pe geamul autobuzului sfârleaza cu fofează a eolienelor și apoi îmi fuge mintea la cartierele miniere construite de comuniști în Oltenia. Diversificarea energetică - de la termo și hidro la nuclearelectrica, eoliene și panourile fotovoltaice - a lăsat în urmă orașe miniere agonizând. La fel și orașele de la granița vestică de unde tinerii pleacă în Occident pentru un trai mai bun. "La orele serii, orașul Turnu Severin e tăcut", spunea mai devreme  într-o emisiune electorală un candidat la fotoliul de primar de acolo. Peisajele pitorești nu întrețin zeci și sute de mii de locuitori fără investiții în turism, un caz similar îl reprezintă Herculane, iar oamenii au părăsit cartierele cu care se mândreau socialiștii înainte de 1989. Dinamica și mobilitate socială au cauze cât se poate de naturale, de la Detroit și Beijing până la Copșa Mică: acolo unde sunt resursele financiare și oportunitățile de dezvoltare se vor deplasa oamenii întreprinzători. Orașele globale ca New York, Londra sau Tokyo exprimă puterea financiară și comercială, infrastructura performantă și serviciile competitive ce surclasează multe țări cu al lor PIB, așa cum e și cazul unor companii multinaționale ca Apple care au cifra de afaceri cât PNB-ul sau PIB-ul a cinci țări europene la un loc. Da, orașele vii sunt nevrotice, lipsite de asceză, dar ele răspund nevoii de bunăstare a oamenilor. Las hipioților utopici nostalgia paradisului pierdut, mie dați-mi străzi curate, asfaltate, bunuri, servicii publice și private de calitate, iar eu mă voi mulțumi să admir natura din parcuri și în concedii.