Acul magnetic

 

 

Tocmai am terminat de citit piesa de teatru Jacques și stăpânul său de Milan Kundera, iar de aseară am început Arta de a avea întotdeauna dreptate, cartea lui Arthur Schopenhauer care dezvoltă logica lui Aristotel în domeniul retoricii. Postasem ieri ceva despre sofisme, dar textul a dispărut de pe blog și nu mă mir după cât își fac de cap unii, postaci de tot felul răsplătiți cu eugenii, prin calculatoarele și smartphone-urile noastre, încât ești nevoit să revii la telefoanele clasice ca să poți discuta cu cineva (textul l-am recuperat, noroc de arhiva In cache a internetului). M-am obișnuit cu apucăturile astea psihotice ale serviciilor de la noi ca un câine cu paraziții, am istoria intelectualilor din comunism proaspătă în memorie, pentru că în anii trecuți când întrebai un informatician cu ce se ocupă, îți răspundea invariabil: "instalări" și "fac rețele". Darnic termenul rețea, el acoperă o arie semantică vastă: rețea neuronală, rețea de interese mafiote, rețea de calculatoare, rețea electrică șamd. 

Revin la încheierea piesei de teatru, pentru că ea m-a amuzat, dar m-a și făcut să reflectez la felul cum am înțeles eu teoria relativității când am citit în facultate cartea lui Einstein - Cum văd eu lumea. Citez din scena 6, actul III:

"Jacques: Cum scrie acolo, sus, dumneavoastră sunteți Stăpânul și aveți misiunea de a mă conduce.

Stăpânul: Da, dar uiți ce e scris puțin mai jos: e drept că Stăpânul dă ordinele, dar Jacques le alege pe cele care-i convin. Așadar, aștept!

Jacques: Bine. Eu aleg să mă conduceți... înainte...

Stăpânul (uitându-se împrejur, foarte încurcat): Aș face-o cu plăcere, dar încotro e înainte?

Jacques: Domnule, vă voi dezvălui un secret uriaș! Un vicleșug străvechi al speciei umane. Peste tot e înainte!

Stăpânul (privind roată): Peste tot?

Jacques (descriind cu brațele un cerc larg): Oriîncotro ați privi, pretutindeni e înainte! 

 Stăpânul (fără entuziasm): Dar asta-i minunat, Jacques! Minunat!

Stăpânul se învârte încet, pe loc".

Unde vreau să ajung? În geometriile neeuclidiene folosite la formularea teoriei relativității - mai precis în geometria lui Riemann - nu există coordonatele clasice stânga-dreapta/sus-jos, punctul de referință fiind cel în funcție de care se stabilesc direcțiile. Asta face ca toate celelalte puncte să fie legate unele de altele și împreună de punctul de referință, așa cum un grup de turiști rătăciți pe munte se ghidează după acul magnetic ce știu că indică nordul pentru a se întâlni într-un loc, marinarii după steaua polară sau după far în furtună, etc. Plus că termenul "relative" are în limba engleză și semnificația de rudă sau neam, rubedenie. Adică o legătură indisolubilă între mai multe persoane. 

Și acum despre Schopenhauer. Dacă nu ai simțul umorului, e mai bine să nu-l citești, pentru că sunt idei și experiențe ale oamenilor care nu te lasă neafectat. Dincolo de misoginismul său evident, dincolo de faptul că sfaturile sale în retorică seamănă cu îndemnurile pe care i le dădea Machiavelli principelui Cesare Borgia, dincolo de criticile adresate lui Hegel, filosoful acesta german e fascinant prin stilistica frazelor. Iată o mostră din gândirea lui: 

         "Pe fond, poți avea dreptate în mod obiectiv, și totuși ceilalți să creadă - sau chiar tu însuți să crezi, uneori - că nu ai dreptate. Acest lucru se întâmplă atunci când adversarul îți contrazice un argument, părând astfel că-ți contrazice însăși teza, pentru care se mai pot invoca și alte argumente; desigur, în acest caz, adversarului i se întâmplă exact invers: lui i se dă dreptate, deși în mod obiectiv nu are dreptate. Prin urmare, conținutul de adevăr al unui enunț și valabilitatea acestuia în ochii părților implicate, ca și în ochii auditoriului, sunt lucruri diferite. (Dialectica se ocupă cu cea din urmă.)

          De unde vine aceasta? - Din ticăloșia înnăscută a speciei umane. Dacă lucrurile n-ar sta așa, atunci am fi fundamental sinceri și în orice dispută n-am căuta decât să aflăm adevărul și doar adevărul..." (deosebirea dintre adevăr și verosimil o va clarifica mai târziu logicianul polonez Alfred Tarski, cel care a soluționat paradoxe precum Eubolide cretanul spune: Toți cretanii sunt mincinoși, deci și el minte prin deosebirea dintre limbajul-obiect și metalimbaj)

Și un om pe care eu îl consider de elită în administrația publică.