Astăzi n-am avut inspirație pentru scris, am starea numită spleen de britanici, așa că mai bine îi las pe alții să vorbească, iar eu îi ascult. Atâta doar: compar atitudinea categoric mai civilizată a sibienilor și a culturii vestice ardelene cu bălăcăreala dâmbovițeană, estic-balcanoidă, protocronist-ceaușistă de care avem parte zilnic. Iar ce avem noi nu e politică, administrație sau cultură. E doar o încercare de legitimare a matrapazlâcurilor prin voturi obținute oricum și de la oricine ca să dea bine rezultatele numeric. Adevărata luptă care nu ne scoate din provincialism și care se dă acum e despre imagine și numere. Cine le are pe amândouă va putea să-și legitimeze abuzurile. Iar noi o să ne scaldam tot în produse mediatice chinezărești sau turcești de proastă calitate, dar într-o mare cantitate. Și totuși, mai există o Românie cu deschidere occidentală din care am avut norocul să mă hrănesc un pic și eu. Culmea e că nici nu costă mult calitatea: Noi suntem ceilalți, sună motto-ul Dilemei vechi - ziar ce costă numai 5 lei pe săptămână, iar Săptămânal scăpat de sub control e cel din revista de umor Kamikaze - cu doar 2,5 lei. De fapt, cei care scriu acolo sunt cei mai obișnuiți și mai cu autocontrol oameni. Mie mi se pare că fac și educație civică, democratică sau financiară laolaltă cu promovarea justiției, cât o mai putem aprecia noi ca oameni și societate după atâtea și-atâtea îndoctrinări sau manipulări. Ceilalți scăpați de sub control ar putea fi deviza lor într-un motto comun. Niciun cocktail de whiskey Teacher's, Johnny Walker, Ballantines, Bourbon, Jack Daniels ori Chivas cu gheață și Pepsi (neapărat separat) nu mi-a produs la fel de multă bună dispoziție ca lectura cărților de istorie și filosofie sau a celor două ziare anul acesta. Poate doar călătoriile în Iași, Botoșani și Turnu Severin pe la rude. Dar nu mai elogiez prea mult oamenii vii, pentru că ei te surprind mereu. Îl amintesc numai pe Mircea Eliade, căci nepotul său, Sorin Alexandrescu, fiul surorii sale, mi-a fost profesor la cursurile de master în perioada 2002-2004, iar de la el am priceput paradoxul românesc istorico-geografic la care fiecare dintre noi asistă zi de zi, așa că mă simt cumva și eu aproape de o tradiție culturală pe care a știut atât de bine să o păstreze generația interbelică de intelectuali români. Na că și scrisul ăsta e ca pofta de mâncare. Aici aș mai avea ceva de adăugat: nevoia de a scrie poate fi o formă de megalomanie? Scriem ca și cum ne-am face selfie-uri pe plajă? Cel mai admirabil e să citești cum ai vrea să scrii sau să te pozezi :).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu