Inteligența existențială și viața cotidiană

Este cea mai nouă categorie introdusă de Howard Gardner în taxonomia inteligențelor multiple, desemnând sensibilitatea și capacitatea de a emite interogații profunde privind sensul vieții și originea universului, câtă ordine și cât haos e în lume etc. A nu se confunda cu inteligența interpersonală, pe aceea mulți și-au cultivat-o stând printre oameni și supunându-i la diferite încercări sau fiind ei înșiși supuși la provocări. De pildă, când un cocalar abordează un profesor de filosofie la magazin sau pe casa scării cu "prietene" și "băi" fără să aibă vreo legătură sau lectură comună, știind că suntem cu toții oameni și că avem reacții obișnuite precum furia înaintea provocărilor, deși educația de om civilizat îi spune filosofului să ignore mârlăniile, primul folosește inteligența interpersonală, cea pe care eu o mai numesc și interrelațională. Ea poate fi întâlnită în cazul prostituatelor, de pildă, acestea deținând o cunoaștere la fel de proprie reactivității emoționale prin diversitatea subiecților întâlniți. În pat sau prin boscheți nu există diferențe de status și rol, prin urmare, orizontul lor rămâne închis în acea cunoaștere. Când însă un filosof se întreabă care-i sensul vieții acelui cocalar întreținut de părinți la 35-40 de ani și care-i plătesc revoltați datoriile restante la întreținere, așa cum se întreabă cum au supraviețuit alții până la senectute făcând numai dezordine - pentru că știm că există și mulți oameni care îmbătrânesc urât, în rele și sunt întreținuți de munca tinerilor care se dovedesc responsabili nu doar cu viața proprie, atunci abordarea filosofului e una existențialistă și reclamă un tip de inteligență aparte. Ea transcende aspectele complexe și multiple din viața cotidiană, pentru că nu filosoful face treaba murdară din viața socială, ci specimenele pomenite mai sus. Cel mult poți încerca să corupi conștiința morală a intelectualilor sărăcindu-i și-apoi să râzi satisfăcut - în ultimă instanță asta făceau și comuniștii -, pentru că așa se conving acești păpușari că spiritul nu e decât o creație a materiei ce poate fi modelată după reflexe mecaniciste, oricum nici măcar organiciste, pentru că organismele se mai pot reface și singure după traumatisme, au sistemul imunitar protector.

La fel, te poți scandaliza pentru micile conflicte politice din spațiul public doar dacă n-ai înțeles că societatea în care trăiești e parazitată de o suprastructură adesea incultă, dar foarte instinctuală și bine conectată la canalele mediatice sau de afaceri, ca și la rețelele de cocalari de prin orașe, comune ori sate pentru a-și menține hegemonia și apoi a și-o negocia cu partenerii mai mari, strategici. Fără nicio demnitate morală pe care înaintașii unui popor sau al altuia o aveau oricum. Altfel te detașezi și privești spectacolul vieții acesteia cotidiene printr-o grilă hermeneutică mai vastă. Înțelegi de ce funcționarii publici de rang înalt ca Băsescu, Ponta și Mazăre își permit să-și trateze posturile în bătaie de joc. Înțelegi de ce unii se tem de seriozitatea germană a lui Johannis. Înțelegi că totul se repetă, că ei au făcut asta de un milion de ori și că întotdeauna câștigă, așa cum au câștigat și în decembrie 1989, doar asta făceau și naziștii în ghetoul varșovian sau comuniștii la Canal. Rupeau conștiința în bucăți și o recompuneau ideologic. Dacă specia umană câștigă ceva distrugând oportunitățile unui stat de a evolua prin spiritele sale cele mai creative, dar întreținând rețelele acelea mafiote, deja e o întrebare care transcende inteligența interpersonală sau intrapersonală și devine filosofică, existențială.