Locul de unde spui ceva. Programul Rabla în politică și blestemul sârmei. Sau despre rădăcinile înverșunării

Mai mult decât vorbele memorabile Un pas mic pentru om... sau Alea jacta est și altele mai banale, contează locul, mi-a amintit cineva odată, status-ul pe care îl ai la momentul când le spui. Probabil că așa s-a întâmplat și cu Dinu Patriciu când a dat faliment cu magazinele MicRo de la parter sau se va întâmpla cu Antenele bolșevice când li se va dezmetici publicul și Mircea Badea își va ține de la subsol emisiunile - dacă ar fi să ispășească numai pentru câțiva oameni pe care i-a denigrat, a căror încredere a înșelat-o și le-a distrus viața laolaltă cu echipa lui. Nu mai spun că n-au pășit vreodată pe terenul selenar sau că n-au traversat Rubiconul, aveau de îndeplinit funcții mai moi decât alții. Dar eu îmi propusesem să scriu astăzi despre înverșunare, una pe care am observat-o de mult între noi și căreia nu-i găseam cauzele. Recent mi-am dat seama că ea își are temeiurile obiective în tracasările pe care oamenii le-au suportat și deopotrivă în modul cum se face politică sau media pe aceste meleaguri.

În urmă cu vreo trei ani, Andreea, o frumoasă jurnalistă de la o publicație occidentală de la noi din țară îmi povestea într-o tabără de creativitate antreprenorială din Azuga despre abuzurile comise în timpul guvernărilor socialiste față de firmele private neafiliate lor, mai ales că avusese și ea pe cineva în familie cu o firmă de telecomunicații afectată de conducătorii politici în deceniul trecut. Și marea problemă de la noi cu mediul economic tocmai asta e, că nu poți desfășura vreo activitate antreprenorială fără apartenența la un partid sau altul, de aici blazarea sau izolarea tinerilor cu idei novatoare, democrația românească de după 1989 transformându-se într-una de castă hindusă ori tribală ca în America de Sud. E o formă de feudalism care n-are nicio legătură cu administrația publică autentică sau cu libera inițiativă în afaceri. Și toți cei care se răzbună ideologic apoi fac asta pentru că ei înșiși au fost victimele abuzurilor statului. Dar să revin la Andreea: dincolo de aversiunea reciprocă față de bestialitatea mineriadelor, abia recent i-am înțeles înverșunarea față de socialiști - eu fiind multă vreme flușturatec și luând cam în râs viața: în lupta lor de castă împotriva capitalismului cu adevăratul său spirit și a democrațíilor liberale, acești moștenitori ai structurilor comuniste împrăștiate prin țară n-au precupețit niciun efort pentru a le face de petrecanie adversarilor ideologici. E aceeași rețetă de 70 de ani încoace. Le-au copiat occidentalilor stilul de viață și dorința firească de îmbogățire, doar că mentalitatea le-a rămas aceeași în ultimii 25 de ani ca și în jumătatea de secol anterioară, iar efectele cotidiene sunt aceleași: omul de rând e dezgustat de atâtea și-atâtea speranțe neîmplinite încât se răzbună pe vecini, pe mediu, pe vânzătoare, pe familie, pe colegi etc. Parcă blestemul sârmei se ține după noi întruna: suntem nevoiți să încropim și să ne descurcăm cu oamenii politici așa cum ne trezim pe un drum cu mașina hârbuită și cu toba zdrăngănind, dar știm că tot găsim într-un sat pe cineva care să ne împrumute o bujie sau vreo sârmă care să ne fie de folos până la primul service auto. Nu mai spun că tinerii antreprenori s-au lămurit cu ideea de afaceri de la noi: tu să vii cu tot, apoi să te lași furat, iar în cele din urmă să taci ori să produci în continuare. Așa nu e-n tenis, totuși.

Încă ceva, berea la cutie ținută la rece nu face spume la fel ca berea caldă. Sfat practic.